INTRODUCERE

Cercetătorul evoluţiei duhovniceşti a elenismului ortodox se opreşte cu evlavie înaintea chipurilor pustniceşti ale unor părinţi duhovniceşti trăitori în vremea noastră. Fără să greşească i-ar putea socoti sihaştri contemporani sau ultimii descendenţi ai renaşterii filocalice în ţara noastră.                           

Aceşti părinţi, înzestraţi cu darul povăţuirii duhovniceşti, au adoptat morala ascetică şi cugetarea isihastă a părinţilor filocalici, continuându-şi lucrarea pedagogică şi călăuzitoare până în zilele noastre. Toţi aceştia au devenit părinţi duhovniceşti contemporani ai tinerilor şi sfătuitorii familiilor din Grecia de astăzi, continuând astfel tradiţia ortodoxă a paternităţii duhovniceşti.

Amintirea sfintelor lor vieţi va lucra veşnic în conştiinţa noastră, în chip mângâietor şi tămăduitor. Veşnic vom păstra vii în amintire chipurile unor Bătrâni precum Amfilohie Makris, Filotei Zervakos, Paisie Aghioritul, Sofronie din Essex, Epifanie Theodoropoulos, Iacov Tsalikis şi Porfirie Bairaktaris. Cuvântul lor de învăţătură va rămâne viu în conştiinţa noastră, ca un testament pedagogic, dar şi ca un îndrumar de viaţă.

În această carte vom înfăţişa personalitatea luminoasă a Cuviosului Bătrân Bairaktaris, părinte duhovnicesc plin de discernământ, un părinte al iubirii, al smereniei şi al ascultării. În mod deosebit părintele l-a iubit pe cei care, în luptele pe care le duc, rămân de obicei „nemângâiaţi”, pe oameni îndureraţi şi mâhniţi şi, mai ales, pe părinţii care îşi duc crucea, păşind în viaţă cu duhul bărbătesc al răbdării şi al aşteptării, călăuziţi fiind de un sentiment interior „de milosârdie”.

Bătrânul Porfirie a fost părintele duhovnicesc al tinerilor şi sfătuitorul familiilor într-o vreme care, aşa cum vom vedea, excelează, conform specialiştilor, prin caracterul său antipedagogic şi patologic. Părintele Porfirie a fost un om ce a trăit în spaţiul minunii, exprimându-se prin „nebunia întru Hristos”.

 Prin această lucrare a noastră nu încercăm să adăugăm prisoselnice podoabe sfintei personalităţi a cuviosului Bătrân. De altminteri, cele ce grăiesc prin ele însele nu au trebuinţă de dovezi. Valoarea sfinţeniei este ca valoarea unei bancnote, înscrisă chiar pe faţa hârtiei.

Dimpotrivă,  prin această carte încercăm doar să aducem în suflete o smerită stare de slavoslovie a lui Dumnezeu şi de rugăciune.

Povestind întâmplări din sfânta viaţă a Bătrânului Porfirie, aruncăm o lumină asupra sufletului său iubitor şi drăgăstos şi înfăţişăm bunăvoinţa sa părintească, pentru a încerca şi noi la rându-ne să urmăm, plini de râvnă, învăţătura cea plină de iubire pentru Dumnezeu.

                                                                                                      Gh. S.K.

 Atena, 15 august 1996, Adormirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu

I

LA SFÂRŞITUL VEACULUI NOSTRU

(Psalmul 41)

        Călători ai vieţii acesteia, „mergem întristaţi, cu chip întunecat” prin pustiul sterp al veacului nostru. Rătăcim într-o lume a întunericului şi a decăderii. Bântuim prin valea plângerii de fiecare zi, „prin umbra morţii”, „în pământ pustiu şi deşert şi sterp…” (Psalmul 22, 41).

Dar „cel ce umblă în întuneric nu ştie pe unde merge” (Ioan 12, 35). Este un om care a renunţat la firea sa cea duhovnicească, fiind „cel întunecat la cuget” (Efeseni 4, 18).

Noi, oamenii lipsiţi de orientare duhovnicească, trăitori în întunericul neştiinţei, să ne deschidem sufletele spre a primi cuvântul călăuzitor şi milostiv al Părintelui Porfirie: „Iubiţi-L pe Hristos… Hristos este totul, este izvorul vieţii. Toate cele frumoase sălăşluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos, tristeţea, melancolia, mânia, supărarea, amintirea rănilor ce le-am primit în viaţă, a greutăţilor şi a ceasurilor de agonie”.

Să încercăm aşadar cu gândul să trecem într-o lume cu adevărat duhovnicească, departe de moleşeala noastră zilnică, departe de viaţa prozaică şi de „ceasurile fără vis”. Să păşim în altă lume în care, printre amintiri sfinte şi trăiri intense, să încercăm a ne apropia de cuviosul chip al Bătrânului Porfirie, pentru a-i înţelege cuvântul de învăţătură.

Trăim într-o epocă ce este caracterizată de intense tendinţe psihopatologice şi psihopatogene, ce-l conduc pe omul modern la negarea de sine. Epoca noastră este acea perioadă din istoria civilizaţiei umane caracterizată de mari antiteze şi contradicţii. Este epoca în care omul a trăit cele mai tragice momente ale existenţei sale. Marile schimbări sociale şi culturale din această perioadă creează omului modern insolvabile probleme de adaptare la noile condiţii de viaţă ce-i apar în cele. Educatorul epocii noastre a devenit o prezenţă alienantă şi patologică. Societatea zilelor noastre este, prin excelenţă, antipedagogică. Prin mecanisme şi metode speciale „de marketing” creează şi promovează o viziune specifică asupra lumii şi o reprezentare nesănătoasă a omului, care deformează adevărul despre viaţă, despre om, despre lume şi despre Dumnezeu. Astfel, mai ales tinerii văd adevărul „ca prin oglindă, în ghicitură” (I Corinteni 13, 12), creând o cosmologie şi o antropologie aparte, denaturată. Prin urmare, răspunsurile pe care le dă marilor sale probleme existenţiale, sunt imperfecte şi greşite, ducându-l în direcţii obscure şi nesigure.

Societatea epocii noastre a divinizat maşina, robindu-se acesteia. După cum observa Bătrânul Paisie Aghioritul, „s-au înmulţit maşinile, s-a înmulţit şi risipirea; omul l-au transformat în maşină, iar acum maşinile şi fierul poruncesc omului; din această pricină până şi inimile oamenilor au devenit oamenilor au devenit de fier”.

Societatea noastră a divinizat chiar şi ştiinţa şi gândirea raţională. A devenit o societate a consumului, a concurenţei şi totodată o societate a uniformizării, a înstrăinării şi a neliniştii. Această societate, cu profilul său „duhovnicesc” bolnav, îl educă negativ pe omul modern, îndrumându-l spre „calea cea lată care duce la pieire” (Matei 7,13). Prin mesajele şi îndemnurile sale, se adresează mai ales nevoilor instinctive ale tinerilor. Incită regiuni ale psihismului lipsite de raţiune, promovează modele de viaţă alienate, propune idei. Totodată le creează nevoi secundare imaginare, le cultivă şi le întreţine tendinţele narcisiste, transformându-i în „animale consumatoare”, îndreptate doar spre exterior şi lipsite de orice rezistentă morală interioară.

Astfel omul se află pierdut în zarva vieţii acestei epoci, cu conştiinţa împovărată de zădărnicia drumului său fundamental, de evoluţie duhovnicească. În încercarea sa de a-şi acoperi golurile existenţiale, alunecă lesne pe diferite căi ce-l conduc în prăpastia a nenumărate erezii, spre false religii contemporane, mai ales de sorginte asiatică, spre mişcări anticreştine şi curente internaţionale, spre grupuri parapsihologice de esoterism, care promit „soluţia unică”, însă acolo omul întâlneşte doar confuzie şi deznădejde.

În această epocă tragică, marcată de tendinţa înstrăinării, în această epocă a criminalităţii crescânde, a neliniştii, a însingurării, a introvertirii, în această perioadă de confuzie a ideilor, de zădărnicire a aşteptărilor omeneşti şi de înjosire a valorii umane, există o singură orientare corectă: întoarcerea spre Hristos, Care este totul, Care este Lumina şi Viaţa lumii.

Aşadar, în această epocă a noastră, pentru a izbândi mântuitoarea întoarcere spre Lumina vieţii, Dumnezeu Cel iubitor de oameni a intervenit şi a acţionat echilibrând, tămăduind, educând şi chemând, prin intermediul prezenţei sfinţilor contemporani nouă.

Prezenţa sfinţilor în lumea de astăzi exprimă iconomia dumnezeiască, dăruindu-ne nouă, păcătoşilor, nădejdea mântuirii, a învierii şi a tămăduirii duhovniceşti. Sfinţii – cei din vechime, dar şi sfinţii zilelor noastre – sunt părinţi duhovniceşti „îndumnezeiţi”; sunt şi ei „lumina lumii”, ce luminează şi sfinţeşte lumea (Matei 5, 14-16). Ei sunt pedagogii, sfătuitorii oamenilor pe care îi îndreaptă spre adevăr. Conform învăţăturii Sfântului Simeon Noul Teolog, sfântul este părintele duhovnicesc al credincioşilor, este prezenţa vie a lui Hristos, este omul desăvârşit, cel renăscut întru Hristos; este, în fine, vatra luminii celei dumnezeieşti şi prototipul vieţii duhovniceşti. Sfântul reprezintă prezenţa lui Hristos în lumea păcatului :”iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5,20).

Dacă n-ar mai fi sfinţi în lumea noastră, lume a morţii şi a deznădejdii, atunci ar dispărea şi „fericita nădejde” (Tit 2, 13) din viaţa noastră. Sfinţii sunt sarea ce fac viaţa să dăinuie (Matei 5,13).

Elementul fundamental ce lipseşte din viaţa omului modern şi pe care acesta îl tot caută, este sfinţenia. În zilele noastre, pentru a putea supravieţui biologic şi social, dar mai ales duhovniceşte, omul are nevoie de sfinţenie. Iar sfinţii de astăzi sunt aceia care întrupează sfinţenia pe care o răsfrâng şi asupra celorlalţi. Trebuie să înţelegem că sfinţii trăiesc şi în zilele noastre, că sunt alături de noi, că păşesc şi lucrează lângă noi. Prezenţa lor discretă ne transmite un mesaj supralumesc. Trebuie să înţelegem că sfinţenia nu este o stare îndepărtată şi de neatins. Sfinţenia, după cum ne învaţă Sfântul Ioan, cel care a scris „Scara”, descriind duhul monahismului sinaitic, este un urcuş pe scara vieţii duhovniceşti. Acest urcuş pe treptele virtuţii şi ale unei vieţi sfinte, omul îl poate săvârşi doar după o luptă duhovnicească de-o viaţă, prin asceză, prin practică continuă, prin rugăciune, smerenie şi discernământ.

Bătrânul Porfirie, asemenea multor alţi Bătrâni cunoscuţi din zilele noastre şi multor chipuri cuvioase neştiute care nu se arată lumii, ne încredinţează prin vieţuirea lui că sfinţenia mai există încă în epoca noastră. Noi însă trebuie să transcendem limitele priceperii omeneşti, pentru a putea astfel să înţelegem măreţia coexistenţei sfinţeniei cu păcătoşenia în aceeaşi lume şi în aceeaşi societate. Este foarte anevoie, de nu chiar cu neputinţă, să pricepem noi, oamenii stăpâniţi de raţiune ai epocii noastre, oamenii a căror conştiinţă este sufocată de sentimentul realităţii prozaice, că sfinţenia se află lângă noi, că este o experienţă a imediatului, că nu este o stare duhovnicească din trecut, îndepărtată de cele pământeşti. Este aproape cu neputinţă ca raţiunea noastră limitată să ne îngăduie a crede că suntem „împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui dumnezeu” (Efes.2, 19).

În zilele noastre se remarcă faptul că interesul tinerilor mai ales se îndreaptă spre personalităţile luminoase ale sfinţilor Bătrâni. De asemenea se constată faptul că în fiecare zi apar tot mai multe cărţi noi ce au drept subiect viaţa şi învăţăturile acestor chipuri cuvioase. Să ne rugăm ca această tendinţă să vădească o căutare conştientă din partea oamenilor, a acelor tipare sfinte de viaţă, şi totodată să exprime o renaştere duhovnicească.

Prezenţa în această lume a sfinţilor contemporani nu constituie doar o promovare vie a tiparelor unei vieţi sfinte, ci ne este totodată un sprijin puternic şi mângâiere. Este lumina, mângâierea şi chemarea vieţii, pentru anumite categorii de oameni: pentru singuratici, pentru neputincioşii vieţii, pentru suferinzii de boli incurabile, pentru paralitici şi pentru cei ce zac, pentru părinţi şi mai ales, pentru maicile ce duc, fără a se plânge, crucea invalidităţii sau a unor boli cronice ale copiilor lor, pentru tineri şi pentru familiile lor care pier încet-încet prinşi în capcana drogurilor. Pentru toţi aceşti oameni necăjiţi şi pentru mulţi alţii, care în nesfârşita singurătate a ceasurilor din noapte, trăiesc mai intens stăpânirea decăderii, a durerii şi a morţii, în fiinţa lor biologică şi sufletească, pentru toţi aceştia, aşa cum vom vedea mai departe, Sfinţii Părinţi au fost şi vor fi mereu „nădejdea vie” (Petru 1, 3), singura capabilă să-i izbăvească din deznădejde şi să îi renască duhovniceşte.

Cu toate acestea, criteriile axiologice pervertite ale societăţii noastre, în loc să promoveze modele desăvârşite şi o temelie a vieţii, aşa cum am spus, se preocupă de o altă categorie de oameni. De obicei evidenţiază şi promovează virtuţile inexistente ale celor tari, ce ţin de puterea lumească, ale „înţelepţilor” în lume, ale magnaţilor, ale starurilor de pe firmamentul artistic, ale sportivilor, în general, ale oamenilor puternici şi strălucitori. Sfinţii însă, sunt cu totul şi cu totul diferiţi! Din această pricină mulţi îi ignoră, adesea îi batjocoresc sau îi urăsc, „pentru că nu sunt din lume” (Ioan 17, 14). Sfinţii sunt smeriţi, nevăzuţi în lume, sunt umiliţii şi neînsemnaţii lumii. Totodată sfinţii reprezintă transcendentul, catafaza şi măreţia lumii. „Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi. Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să ruşineze pe cale tari. Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, ca să strice pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1, 27-28).

Aşa cum ne învaţă Clement Alexandrinul, adevăraţii înţelepţi sunt cei smeriţi, cei socotiţi de lume „prunci”, pe când înţelepţii acestei lumi sunt stăpâniţi de semeţie şi de mândrie: „cei ce se socotesc pe sine a fi înţelepţi se umplu de trufie… de aceea cele ascunse înţelepţilor şi ştiutorilor acestui veac, s-au descoperit pruncilor”.

Părintele Porfirie era cu adevărat un om simplu. Era slab trupeşte şi bolnăvicios. Era un om umil în privinţa originii sale, fiind totodată „un prunc” şi un om „smerit” în lume. Era un om ce se ferea să iasă în faţă. Aşa cum însuşi povesteşte, mic fiind – adolescent, poate – a călătorit cu corabia spre Sfântul Munte. Cea mai mare parte a călătoriei şi-a petrecut-o pe punte, privind nesfârşita mare albastră şi pescăruşii ce se scufundau în valuri pentru ca, mai apoi, să se piardă în depărtare. În jurul lui, pe punte, călătorii mâncau aşezaţi în grupuri şi stăteau de vorbă. Era ceasul prânzului. La un moment dat, o doamnă de lângă el s-a oprit din mâncat, l-a privit cu milă pe bietul ţărănuş îmbrăcat în haine şifonate ce stătea pe copastia corabiei, şi apoi a spus: „Iată un cerşetor. Sărmanul de el… Să-i dăm ceva de mâncare”. Mâncau peştişori prăjiţi. De atunci Părintele Porfirie îşi aducea aminte mereu cu mare emoţie acea clipă însemnată din viaţa sa, spunând: „M-au luat drept cerşetor. Mi-au spus cerşetor! Într-adevăr sunt cerşetor, un cerşetor de-al lui Hristos”!. Însă tocmai acestui om umil şi neînsemnat Dumnezeu i-a descoperit unicele şi cele mai înalte adevăruri, „căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Sa” (Matei 11, 26). Dumnezeu i-a dat Părintelui Porfirie harul înălţării spre alte lumi duhovniceşti, dincolo de stricăciunea şi de zădărnicia celor lumeşti, acolo unde, aşa cum el însuşi spunea într-o convorbire înregistrată, trăia stări ca acelea de pe Tabor, văzând „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea nu a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”  (i Corinteni 2, 9).

Părintele Porfirie (1906-1991) este una dintre cale mai marcante personalităţi duhovniceşti ale secolului nostru. Arareori prezenţe ca a sa apar în spaţiul teologiei, al Bisericii şi al societăţii, în general. Aşa cum vom vedea mai departe, personalitatea sa este împodobită de nenumărate harisme. Asemenea cazuri de oameni harismatici sunt rare în multiseculara istorie a Sfinţilor Bisericii, Cuviosul Bătrân Porfirie era o personalitate sfântă ce a trăit mereu în spaţiul minunii, unde se află şi acum.

Aşa cum remarcă Bătrânul Paisie Aghioritul (1924-1994), o altă figură a zilelor noastre, în însemnata sa carte „Părinţi Aghioriţi şi întâmplări aghiorite”, „Părinţii din vremea aceea aveau multă credinţă şi simplitate. Cei mai mulţi erau puţin ştiutori de carte dar, datorită faptului că aveau smerenie şi duh neînfricat, erau mereu luminaţi de Dumnezeu. În vremea noastră însă, deşi cunoaşterea s-a dezvoltat, din păcate raţiunea a clătinat din temelii credinţa oamenilor, umplând sufletele de întrebări şi de îndoieli. Prin urmare, suntem lipsiţi de minuni, fiindcă minunea trebuie trăită şi nu explicată pe cale raţională”.

Aşadar, spaţiul în care a vieţuit şi s-a exprimat Bătrânul Porfirie, este acela al minunii, al ascezei şi al rugăciunii minţii. Este un spaţiu duhovnicesc transcendent, aproape inaccesibil cugetului şi raţiunii. Acest spaţiu ţine de categoria „supra-raţionalului” şi, pentru mulţi dintre noi, care suntem stăpâniţi de duhul contemporan al raţionalismului, al ştiinţei şi al tehnocraţiei, ţine de categoria „absurdului”, a nebuniei sau,  cel puţin, „a prunciei” (i Corinteni 1, 18 şi 21). Mă tem aşadar, că nu suntem în stare să înţelegem această sfântă personalitate, doar cu ajutorul mijloacelor de exprimare şi al gândirii raţionaliste. Cu toate acestea, vom cuteza să prezentăm şi pe alocuri să comentăm şi să analizăm „pedagogia” Bătrânului Porfirie, chiar cu riscul de a împuţina cumva seva duhovnicească a învăţăturii şi a poveţelor sale. Cuviosul Bătrân a formulat o însemnată teorie pedagogică ce se referă mai ales la chestiuni vizând povăţuirea tinerilor, păstorirea părinţilor şi pedagogia familiei. Cred că această teorie constituie esenţa experienţei sale de preot ce a spovedit, a sfătuit şi a îndrumat atâţia oameni. În primul rând această teorie se bazează pe capacitatea sa de înţelegere a sufletelor, capacitate luminată de Dumnezeu.

Pentru a înţelege însă mai deplin teoriile psihopedagogice şi duhovniceşti ale sfântului Bătrân, ne vom referi pe scurt la câteva momente importante din viaţa sa şi vom prezenta câteva caracteristici ale personalităţii sale, din care putem cunoaşte profunzimea culturii sale duhovniceşti.

II

ÎN LUME EVANGHELOS BAIRAKTARIS

„cerşetorul” lui Hristos

…înainte de a fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit.

(Ieremia 1,5).

…cei ce au păzit cu sfinţenie cele sfinte se vor sfinţi.

(Înţelepciunea lui Solomon 6,10).

Părintele Porfirie, în lume Evanghelos Bairaktaris, se trăgea din Evvia. S-a născut în anul 1906, în satul Sfântul Ioan din Karystia, din părinţi săraci. De la vârsta de zece ani a fost nevoit să lucreze la o băcănie din Piure. Pe când avea doisprezece-paisprezece ani, a citit cu mare atenţie viaţa Sfântului Ioan Kalivitul şi, fiind atras de învăţăturile sale, a încercat să le urmeze în viaţă. Astfel s-a încredinţat iubirii lui Hristos şi, părăsindu-şi pe ascuns satul, s-a dus în Kafsokalivia la Sfântul Munte, pentru a-şi pune în aplicare înaltele idealuri.

Legat de acest moment, notează următoarele în „testamentul duhovnicesc”: „De mic copil mă aflat tot în păcate. Când m-a trimis mama să păzesc vitele la munte, căci tatăl meu, fiind săraci, plecase în America, să lucreze la canalul Panama pentru noi, copiii săi, pe când păşteam vitele, citeam silabisit viaţa Sfântului Ioan Kalivitul. Şi l-am îndrăgit foarte mult pe Sfântul Ioan şi mă rugam îndelung, ca un copil ce eram de doisprezece-cincisprezece ani, cred, nu-mi mai amintesc bine. Şi, vrând să-l imit, cu foarte multă luptă am plecat de la părinţii mei pe ascuns şi am ajuns la Kafsokalivia în Sfântul Munte şi am intrat în ascultare la doi Bătrâni ce erau fraţi buni, Pantelimon şi Ioanichie. S-a întâmplat să fie foarte evlavioşi şi plini de virtuţi, aşa că i-am îndrăgit foarte şi, de aceea, cu rugăciunile lor, făceam deplină ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult şi simţeam o mare iubire şi pentru Dumnezeu”.

Foarte devreme Harul cel dumnezeiesc a început să împodobească această figură adolescentină, aprinsă de dragostea pentru Hristos, dăruind-o cu harisme înalte şi cu cele mai alese calităţi duhovniceşti. Dumnezeu deschisese un drum luminos înaintea acestui smerit şi neînsemnat tânăr, pe care îl hărăzise a deveni unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti ai secolului nostru. Astfel, în anul 1923, pe când avea 17 ani, într-o Duminică după Sfânta Liturghie, îndată după ce se împărtăşise, pe când se plimba prin pădure plin de bucurie, a simţit cum se revărsa în el Harul Dumnezeiesc. O lume nouă i se deschidea înainte. În ziua aceea Dumnezeu i-a dăruit darul străvederii. Este vorba de o harismă despre care vom vorbi mai pe larg în continuare. Acest dar l-a folosit cât a trăit, cu înţelepciune şi cu frică de Dumnezeu, aşa cum vedem din toată învăţătura sa.

Când, odată, discutând cu unul dintre fiii săi duhovniceşti (18.06.1986), a fost întrebat: „Părinte, nu i-aţi cerut niciodată lui dumnezeu să vă dea vreun dar?”, el a răspuns: „Niciodată. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte. Şi totuşi, asta s-a petrecut datorită Harului dumnezeiesc. Nu poţi să ceri. Pregăteşte-te duhovniceşte şi Dumnezeu îţi va da, dacă eşti vrednic”.

În scurt timp s-a îmbolnăvit grav, iar Bătrânii săi l-au trimis înapoi la părinţii săi să-şi trateze boala. Odată întors acasă, s-a întâlnit cu Arhiepiscopul Sinaiului, Porfirie al III-lea, care i-a intuit de îndată nivelul moral, sfintele harisme şi, mai ales, darul străvederii. Astfel, în anul 1927, deşi părintele avea atunci doar 21 de ani, Arhiepiscopul l-a hirotonit preot, punându-i numele de Porfirie.

În anii ce au urmat, până în 1940, bătrânul Porfirie a slujit ca părinte duhovnicesc, spovedind şi sfătuind în diverse probleme de viaţă, la sfânta Mănăstire a Sfântului Haralambie din Lefka. Acolo, timp de 13 ani, ore în şir a ascultat spovedania a mii de credincioşi, în special a locuitorilor din regiunile dimprejur, din Evvia, Kymi, Karystos, Aliveri, Vathia, dar şi din alte regiuni. Pe toţi care veneau al el îi ajuta să găsească drumul drept în viaţă şi să-şi rezolve cu înţelepciune problemele care îi împovărau. Cu darul discernământului şi, mai ales, cu acela al străvederii, lumina unele aspecte din viaţa oamenilor, adâncite în bezna subconştientului, deschizându-le astfel căi de autocunoaştere şi de pocăinţă. Cei care au avut folos duhovnicesc din acest dar al său, îl numeau „părintele-profet”.

Când a izbucnit al doilea război mondial, în octombrie 1940, a fost numit paroh al Paraclisului Sfântului Gherasim de la Policlinica din Atena, ce se află între străzile Pireos şi Sokratous, lângă piaţa Omonia. Această policlinică a fost înfiinţată în anul 1903 şi a fost condusă de doi fraţi din Lixourios (Kefallinia), şi anume de Nicolae Alivizatos (1876-1945), profesor de chirurgie la Universitatea din Atena, şi de Amilkas Alivizatos, despre care vom vorbi mai jos.

Timp de treizeci de ani cuviosul Bătrân a înfăptuit această lucrare pastorală de tămăduire a oamenilor ce sufereau. Era un ascet care, în loc să se nevoiască „în pustia de la Sfântul Munte, se nevoia în „pustia” Omoniei”. În aceeaşi „pustie” din centrul Atenei se nevoia o altă figură a Bisericii, şi anume părintele Epifanie Theodoropoulos, ascet al iubirii şi Bătrân plin de discernământ (1930-1989). Aceşti doi părinţi duhovniceşti erau legaţi de o strânsă legătură duhovnicească, colaborau şi îşi împărtăşeau experienţa duhovnicească şi pastorală. Mai ales spre sfârşitul vieţii pământeşti a părintelui Epifanie, când acesta, atins de cancer, îndura dureri cumplite, Bătrânul Porfirie vorbea mereu cu el la telefon, după miezul nopţii. Astfel, durerea se mai ostoia, în timp ce aceşti doi asceţi se înălţau duhovniceşte în spaţii cereşti.

În acest locaş sfântul Bătrân şi-a continuat însemnata lucrare duhovnicească şi în momentele dificile ale neamului nostru. Spovedea, sfătuia, încuraja, îndruma, tămăduia suflete, asculta durerea de fiecare zi, înfrunta moartea, vindecând de multe ori chiar şi boli trupeşti. Medicii care au lucrat în această policlinică povestesc emoţionaţi multe întâmplări din acea perioadă. De multe ori, în cazuri foarte dificile şi greu de rezolvat, prezenţa plină de har a Bătrânului era singura nădejde a oamenilor.

Însuşi părintele povesteşte cu emoţie cazurile unor bolnavi. Cu mare sensibilitate descrie ultimele clipe din viaţa pământească a unor grav bolnavi are erau duşi într-un salon special. Uneori distingea deasupra patului lor un nor întunecat. Rugându-se, era alături de bolnavi, în acele ultime clipe de agonie, de dinaintea morţii, uşurându-le sufletele. Uneori îşi întrerupea rugăciunea, cobora în biserică, îngenunchea înaintea Sfintei Mese şi plângea; apoi „cu şi mai mare stăruinţă se ruga”  (Luca 22, 44). Când se întorcea în salon, norul se risipise. O lumină blândă se aşternuse peste chipul, de-acum împăcat, al bolnavului. Sufletul său, eliberat, călătorea spre ceruri. Medicii care îl vedeau adesea la căpătâiul bolnavului la ceas târziu, îl întrebau: ”Bunicuţule, tot aici eşti?”, iar el răspundea: „Ce să fac, fiii mei? Doar vedeţi că sânt singuri şi părăsiţi”.

La policlinică era un câine la care Bătrânul ţinea foarte mult, aşa cum de altfel ţinea la toate celelalte animale, la păsări şi la plante. De altminteri, aceasta este caracteristica tuturor sfinţilor: ei iubesc natura, o respectă, încercând să îi descifreze chipul. Sfinţi se bazează pe teologia Părinţilor şi pe Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi de aceea au creat o morală de profund respect faţă de natură şi faţă de zidirea materială. Aşadar, Bunicuţul ţinea mult la acel câine, pe care îl socotea „prietenul” său.

La un moment dat a venit în Grecia un grup de oameni de ştiinţă americani, care, în colaborare cu personalul ştiinţific al policlinicii, urmau să facă anumite experimente, în care aveau de gând să se folosească de acel câine, de „prietenul” Bătrânului. Aşadar, în ziua experimentului, Părintele Porfirie a plecat din policlinică. S-a întors abia pe seară şi, imediat, s-a îndreptat spre laborator. A deschis congelatorul în care se afla animalul mort, l-a privit plin de tristeţe şi i-a spus: „Ce ţi-au făcut, bietul de tine?”. Atunci, după cum părintele însuşi ne-a povestit, minunându-se, câinele a mai dat o dată din coadă, în semn de salut, aşa cum făcuse prima dată. După cum vedeţi, înaintea sfinţeniei, chiar şi natura se înclină, iar limitele firii dispar!

Tot în acea perioadă despre care am vorbit, preşedintele Policlinicii din Atena era Amilkas Alivizatos (1887-1969), profesor de Drept Canonic şi de Pastorală, la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena. Era o personalitate academică cu o bogată activitate ştiinţifică şi socială. Chiar în vremea aceea era preşedinte şi al Spitalului Matzavinatio. Trebuie spus că Amilkas Alivizatos, fire severă şi puţin ciudată, aprecia în mod deosebit morala, darurile şi însemnata activitate pastorală a Părintelui Porfirie. De aceea ţinea foarte mult la el şi avea mare evlavie pentru sfinţia sa, cu atât mai mult cu cât îi era şi părinte duhovnic. Este grăitor faptul că în textul testamentului lăsat de marele profesor (1969), după cum am arătat din surse bisericeşti din vremea aceea, îşi exprima dorinţa să aibă o înmormântare simplă; să nu participe arhierei sau alţi preoţi în afara duhovnicului său, Părintele Porfirie, care să slujească şi slujba de înmormântare.

Bătrânul s-a legat duhovniceşte, dar şi sufleteşte de policlinică şi, mai ales, de bisericuţa Sfântului Gherasim. Sunt semnificative unele întâmplări petrecute în aceste locuri, povestite de însuşi bătrânul Porfirie. Redăm în continuare una dintre povestirile sale, păstrată înregistrată, din care putem învăţa multe lucruri:

„Odată, povesteşte Părintele Porfirie, m-am lovit la piciorul stâng. Mi-am rupt tibia şi peroneul – aşa se numesc acele oase ce sunt până aici sus, la genunchi, iar în jos, până la gleznă. Mi-am rupt piciorul la mijloc şi-a troznit ca o sticlă. M-au dus la spital, în timp ce strigam întruna de durere… Au venit de îndată profesorul de chirurgie şi toţi de la sala de operaţie şi mi-au pus piciorul în ghips. După ce  au trecut vreo zece zile, am început să-mi privesc piciorul şi, cu Harul cel dumnezeiesc, am văzut că nu îl puseseră bine. Tare m-am speriat, aşa că am început să mă rog. Cum puteam să le spun unor medici atât de mari că au greşit? M-am gândit să-i vorbesc domnului K., un medic mai mic, foarte blând la vorbă şi binevoitor. Aşadar, i-am spus că nu au pus bine piciorul în ghips! „Ei, zice el, nu mai spune! Doar am fost atâţia medici şi am văzut totul la radiografie”. Într-adevăr îmi făcuseră radiografie. În timp ce medicii potriveau piciorul, profesorul lucra pe deasupra. Au văzut că l-au fixat bine şi apoi l-au pus în ghips. Se pare însă că în momentul în care l-au mişcat ca să-l pună în ghips, piciorul a alunecat, iar ei l-au pus în ghips aşa strâmb. I-am spus aşadar medicului K. Că au pus piciorul strâmb, iar el le-a transmis celorlalţi. „Spune-i să-şi vadă de sfinţenia lui, iar noi ne vedem de ale noastre”, i-au răspuns.

Atunci am început să strig. A venit alt medic, un specialist, căruia i-am zis:

-    Spune-i profesorului că vreau să mai faceţi o radiografie.

-    Dar ne jigneşti, zise el.

-       Vă rog să-mi faceţi pe plac, căci sunt om bătrân.

-         În fine, hai să-l ducem jos, să-i facem voia, dar ne cicăleşte degeaba, zise profesorul. Nu ştim noi cum e bine? De atâţia ani tot asta facem.

În cele din urmă m-au dus jos. Acolo au constatat că într-adevăr piciorul alunecase din poziţia iniţială şi începuse să se sudeze strâmb.

-         Vai, părinte, tare eşti păcătos, îmi zise.

-         Ştiu şi eu asta, domnule profesor, i-am spus.

-         Acum să vezi ce vom face! Trebuie să-l rupem iar, fiindcă s-a sudat!

-         Faceţi cum ştiţi, i-am răspuns.

Aşadar au adus doctorii din nou ca să-mi tragă de picior, iar profesorul l-a rupt la mijloc. Nici injecţie împotriva durerii nu mi-au făcut. Aşadar m-au apucat, unul de aici, altul de dincolo, iar profesorul la mijloc şi, tot trăgând aşa, în cele din urmă au reuşit să îl rupă! Eu spuneam neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase”. Durerile erau cumplite! Mi-au apucat aşadar piciorul, l-au rupt, apoi l-au făcut la loc.

Acum profesorul se tot minuna de întâmplare! „N-am mai văzut şi n-am întâlnit aşa ceva în toată cariera mea. Să-mi spună bolnavul că nu i-am pus bine piciorul în ghips. Şi încă după cincisprezece zile după ce l-am pus în ghips”.

Apoi am stat cam trei luni cu piciorul în ghips. Şi trebuie să vă spun că ghipsul este foarte greu. Aşadar, mai apoi, după ce m-am făcut bine, mi-au dat nişte cârje şi am coborât la biserică. După câteva zile i-am spus Haricleei să îmi aducă un baston, iar ea mi-a spus că se va duce să îmi aducă. A doua zi dimineaţa, cam pe la orele 11, am coborât în biserică şi m-am aşezat în strană. În faţa mea erau o maică şi sora mea Harikleea, căreia i-am spus să se ducă să îmi aducă un baston. „Ei, m-oi duce mai târziu”, zise ea. Aşadar nu i-am mai spus nimic. În scurt timp intră în biserică o doamnă având în mână un baston, pe care îl ţinea în sus. Îndată ce a intrat, s-a îndreptat spre noi, spunând:

-         Aici este Sfântul Gherasim?

-         Da, fiica mea, zise maica.

Atunci s-a apropiat să vadă mai bine icoana.

-         Da, el este, el este, îi zise maicii şi se aplecă să se închine sfântului. Apoi continuă:

-         Am fost în pelerinaj la Ierusalim. Acolo vindeau bastoane, aşa că am cumpărat şi eu unul. Noaptea trecută, îmi apare în vis acest sfânt din icoană. Eu nu ştiam ce Sfânt este. Aşadar îmi spuse sfântul în vis: „Vreau să îmi aduci mie bastonul pe care l-ai cumpărat de la Ierusalim”. Iată că l-am adus. Unde să îl pun?

Ia gândiţi-vă. Biata de ea nici nu ştia de Sfântul Gherasim! Aşa că, întrebând ea pe unul şi pe altul, i-au spus: „Du-te în Omonia. Mai întreabă acolo şi îţi vor spune unde îl găseşti pe Sfântul Gherasim”.

Atunci i-am spus: „Vino aici să îţi spun ceva. Sfântul nu are nevoie de baston. Eu sunt slujitorul sfântului şi slujesc în această biserică de treizeci de ani. Ieri am cerut să mi se cumpere un baston şi sora mea Harikleea urma să se ducă să îmi cumpere unul. Sfântul ţi-a spus să aduci bastonul aici, dar eu sunt slujitorul său, iar bastonul l-a comandat pentru mine”. Atunci femeia s-a îndreptat spre icoana sfântului Gherasim. A luat bastonul, a sărutat icoana, apoi a pus bastonul alături şi, întorcându-se spre icoană, a spus: „Sfinte, ţi-am adus bastonul. Acum îl voi da slujitorului tău”. Apoi s-a întors, a luat iar bastonul şi, venind lângă mine, mi-a sărutat mâna şi apoi mi l-a dat.

Ce lucru frumos! Îţi poţi explica această întâmplare? Pe mine m-a emoţionat foarte tare. Asta e! Acum văd însă că nu mai e cauciucul care se afla la capătul bastonului. Unde o fi dispărut? L-or fi tăiat? Poate l-au luat ca amintire”.

Pe ce treceau anii, Bătrânul Porfirie a organizat o nouă vatră de lucrare duhovnicească şi pastorală în mica biserică a Sfântului Nicolae în Kallisia, din Pendeli. Acolo a slujit părintele cu râvnă mare din 1955 până în 1978.

La începutul anului 1980 a mutat centrul acestei lucrări duhovniceşti la Oporos, în regiunea Aghia Sotira, în Milesi. La început chilia sa era o simplă rulotă. Astăzi, după îndelungata şi foarte ostenitoarea lucrare a Bătrânului Porfirie şi a fiilor săi duhovniceşti, sub neîncetata sa îndrumare şi supraveghere, în acea regiune s-a ridicat un uriaş complex de clădiri cu o preafrumoasă biserică cu mai multe nivele, în centrul celorlalte clădiri. Tot efortul de ridicare a acestor construcţii se desăvârşeşte prin prinoasele şi jertfele a mii de oameni şi, mai ales prin pronia lui Dumnezeu. Aceste construcţii, conform planurilor înaintevăzătorului Părintele Porfirie, au fost ridicate pentru a deveni în următoarele decenii, un important centru de spiritualitate ortodoxă.

În iarna anului 1988 am vorbit cu Părintele Porfirie, care mi-a înfăţişat ideile sale privind viitoarele funcţii ale acestui centru, prevăzând faptul că va veni vremea când centrul va juca un însemnat rol duhovnicesc în zona Atenei, în cadrul educaţiei şi al antropologiei teologice ortodoxe, mai ales în momentele grele pentru ortodoxie şi elenism. Vorbeam atunci despre contribuţia psihologiei şi a psihanalizei moderne şi, în general, a „ştiinţelor umaniste”, la rezolvarea unor probleme ce izvorăsc din evoluţia personalităţii din evoluţia personalităţii omului modern. Părintele Porfirie îşi expunea opiniile cu mare uşurinţă, încât aveam senzaţia că stăteam de vorbă cu un specialist în domeniu, ce cunoştea foarte bine toate problemele, în varietatea lor. Acest om care nu dobândise în şcolile din lume nici un fel de cunoştinţe ştiinţifice, mi s-a părut atunci a fi un erudit şi luminat om de ştiinţă. Însă Bătrânul Porfirie nu era un simplu om de ştiinţă „din această lume” . Cunoştinţele sale „ştiinţifice”, de psihopedagogie, de medicină, de fiziologie, de anatomie, de fizică şi de astronomie, erau urmarea firească a înţelepciunii „din cele de sus” (Ioan 8, 23).

Întotdeauna Părintele Porfirie a fost reţinut în privinţa psihanalizei şi a diverselor tendinţe şi metode psihologice contemporane. De fiecare dată spunea: „Eu nu le ştiu; voi le ştiţi mai bine”. În ziua aceea, după ce i-am spus punctul meu de vedere, Bătrânul a încheiat, spunând „profetic”: „De toate aceste probleme psihologice se ocupă părinţii neptici în lucrările lor…. Va veni o vreme când aceste subiecte vor fi predate în cadrul învăţăturii antropologice a părinţilor neptici, chiar în acest loc, de către părinţii de la Muntele Athos, care vor coborî aici tocmai în acest scop”.

Încet-încet, cuviosul părinte s-a retras în tăcere, plecând din Oropos spre îndrăgitul său locaş duhovnicesc, spre Muntele Athos. Dorea fierbinte să-şi dea ultima suflare în locul unde fusese tuns monah. Ca toţi sfinţii şi el s-a învrednicit de un sfârşit cuvios. Cu voia lui Dumnezeu şi-a ştiut dinainte ceasul morţii. I-a rugat aşadar pe fiii săi duhovniceşti, pe călugări, să privegheze toată noaptea, să se împărtăşească şi astfel să se pregătească a-l petrece pe ultimul drum. Totodată a poruncit să nu dea de veste despre toate acestea nici unuia dintre fiii săi duhovniceşti din Atena. În zorii zilei de „ decembrie 1991, pe când furtuna bântuia Marea Egee, sufletul i s-a înălţat la ceruri. Trupul său bolnav şi mult încercat a fost îngropat în pământul de la Kafsokalivia. Deasupra doar pământ, frunze uscate de castan şi o simplă cruce de lemn pe care stă scris: „Ieromonahul Porfirie a adormit întru Domnul în 19 noiembrie 1991”.

Privindu-i mormântul îmi vin în minte versurile unei poezii pe care Bătrânul o îndrăgea foarte mult şi pe care o recita astfel încât aveam impresia că în acea clipă trăia toate cele exprimate în poezie.

Brazii

Astfel, Părintele Porfirie, Bătrânul „milostivirii şi al dragostei”, cum i se spunea, a trăit smerit precum un „cerşetor al lui Hristos” şi tot smerit a adormit întru Domnul. În cele din urmă, a fost înmormântat printre brazi şi castani, încredinţându-se nesfârşitei iubiri a lui Hristos, departe de lumea zgomotoasei Atene, pe care însă a îndrăgit-o, a păstorit-o şi căreia i-a făcut numai bine.

III

DARURILE BĂTRÂNULUI PORFIRIE

(Ioan Sinaitul – „Scara”, Cuvântul IV, „Despre ascultare”).

Aşa cum vom arăta mai pe larg în continuare, Bătrânul Porfirie era un părinte duhovnicesc care slujea ca învăţător experimentat şi ca sfătuitor al familiei şi, în general, al tinerilor. Aş îndrăzni să spun fără rezerve că, în esenţă, a fost unul dintre ultimii părinţi filocalici, un vlăstar al mişcării de renaştere a Bisericii Ortodoxe. Avea o personalitate desăvârşită, împodobită de varietate însuşiri morale şi duhovniceşti, de nenumărate calităţi şi virtuţi.

Dar cum a ajuns Bătrânul la o atât de înaltă treaptă duhovnicească? La această întrebare răspundea, zicând adesea: „Eu n-am ştiut carte. Stând în pustie 13 ani, am învăţat Psaltirea şi Evanghelia. I-am ascultat întru totul pe Bătrânii mei şi nu îmi păsa de lume. Îl iubeam mult pe Hristos”.

a.     Dragoste neţărmurită

Principala harismă a Părintelui Porfirie era nesfârşita sa dragoste pentru Hristos, dar şi pentru oameni. Concepţia şi învăţătura sa erau hristocentrice şi theantropocentrice. Principalul ţel către care tindea Bătrânul Porfirie, era Dumnezeu. Nimic nu se interpunea între ei şi nimic nu întrerupea această relaţie. Îl slăvea pe Dumnezeu necontenit. Păstra în el o negrăită şi nesfârşită dragoste pentru Hristos. Trăia doar pentru El. Nutrea o dragoste dumnezeiască ce era rodul unor nevoinţe îndelungate, al adâncii sale smerenii, al ascultării necontenite – „al ascultării cu bucurie” – după cum sublinia el însuşi.

Bătrânul Porfirie Îl descoperise şi Îl întâlnise pe Hristos, trăind astfel doar pentru El, Care era singurul său prieten. Aşa cum spunea el însuşi, „când Îl găsim pe Hristos, chiar dacă ne-am afla într-o peşteră, rămânem acolo şi ne temem a o părăsi, ca să nu Îl pierdem pe Hristos”. Pe de altă parte şi Domnul, Care este izvorul vieţii şi al bucuriei, „Se sălăşluise în sufletul” Bătrânului, îl ajutase cu Lumina cea adevărată să-L poată recunoaşte şi să-L poată simţi în el, să-I trăiască prezenţa în suflet, să-L socotească Prietenul său, Unicul său Prieten.

Cuviosul Părinte avea darul unei iubiri unice în lume, pe care l-au avut toţi marii Părinţi ai tradiţiei isihaste şi filocalice ortodoxe. Aceşti Părinţi se deosebeau prin dragostea lor nesfârşită pentru dumnezeu şi pentru semenii lor, o dragoste neţărmurită şi necondiţionată, ce era mereu însoţită de o deplină smerenie. Dragostea părintelui Duhovnicesc se manifestă de obicei ca răbdare, ca Bunăvoinţă, ca bunătate şi ca severitate binefăcătoare. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are” (Ioan 15, 13).

Într-unul dintre cuvintele de învăţătură ale Părintelui Porfirie se distinge limpede această dragoste dumnezeiască, profunda sa dispoziţie iubitoare faţă de persoana lui Iisus Hristos, dar şi faţă de semenii săi. În acel cuvânt de învăţătură ce s-a păstrat înregistrat pe casetă, printre altele părintele spune: „Astfel trebuie să-L vedem pe Hristos. Ca pe un prieten şi un frate al nostru, fiindcă El este tot ce e mai bun şi mai frumos. El este totul. Ne este prieten şi o proclamă: „Voi sunteţi prietenii Mei. Nu înţelegeţi? Suntem fraţi. Eu nu ţin iadul în mână şi nu vă înspăimânt, ci vă iubesc. Şi voiesc să vă bucuraţi de viaţă împreună cu Mine”. Acesta este Hristos. Nu este nici mâhnire, nici tristeţe, nici introvertire. Hristos este viaţa… este totul. El este bucuria, este Lumina cea adevărată care îl face pe om să se bucure, să zboare, să priceapă toate lucrurile, să îi înţeleagă pe toţi oamenii, să sufere pentru toţi, să vrea să fie toţi cu el şi alături de el.

Iubiţi-l pe Hristos şi să nu vreţi nimic în locul iubirii Sale”

b.     Desăvârşită smerenie, ascultare şi asceză necontenită

Smerenia desăvârşită era principala virtute a bătrânului Porfirie. Asceza necontenită, smerenia şi ascultarea iau deschis drumul spre negreşita cunoaştere de sine, spre aprecierea şi spre perceperea corectă a propriei sale persoane. Cuviosul Bătrân utiliza criterii foarte severe atunci când îşi aprecia propria evoluţie duhovnicească. Reuşea astfel, aşa cum reuşesc îndeobşte toţi sfinţii, să-şi îndepărteze „eul” de orice cugetare mândră, întrebuinţând metoda pedagogică a defăimării de sine, urmărind totodată îndepărtarea slavei deşarte. Deşi era dumnezeieşte înţelepţit, cuviosul Părinte Porfirie obişnuia să spună: „Voi ştiţi multe, că doar aveţi diplome, pe când eu nu sunt ştiutor de carte”. Redăm în continuare un pasaj grăitor din „testamentul său duhovnicesc”, cuprins într-o scrisoare adresată fiilor săi duhovniceşti: „De mic copil am făcut multe păcate care până astăzi s-au înmulţit foarte mult. Lumea însă m-a socotit bun, iar acum toţi spun că sunt sfânt. Eu însă, simt că sunt cel mai păcătos om din lume. Acum că mă îndrept spre cer, cred că Dumnezeu mă va întreba: „Ce cauţi tu aici?”. Iar eu îi voi spune: „Nu sunt vrednic,  Doamne, de acest loc, ci, ceea ce iubirea Ta va voi, să mi se facă mie”.

Aşadar, virtutea smereniei constituie temelia moralei pedagogice a părintelui duhovnicesc. Este vorba de un dar ce împodobeşte personalitatea tuturor învăţătorilor Bisericii noastre, a celor mari, dar şi a celor mai simpli. Un exemplu de smerenie este marele învăţător al discernământului, Sfântul Nectarie din Pentapolis.

 Aceluiaşi spaţiu al marilor învăţători ai Bisericii îi aparţine şi Bătrânului Porfirie, care a fost un adevărat pedagog, înzestrat cu smerită cugetare şi cu discernământ.

c.     Priveghere şi rugăciune neîncetată

În afara darului iubirii şi al smereniei mai trebuie să pomenim şi alte daruri, deopotrivă de însemnate, ce îl împodobeau pe Părintele Porfirie. Virtutea îngăduinţei şi, mai ales, darul privegherii şi al rugăciunii neîncetate, erau elementele definitorii ale personalităţii sale, dar şi mijloacele cele mai importante pe care le folosea în lucrarea sa pastorală.

Întotdeauna se ruga pentru toţi, pentru personalităţile cunoscute din lumea duhovnicească, dar şi din lumea politică, pentru oamenii simpli şi neînsemnaţi, pentru greci şi pentru străini, şi chiar şi pentru cei de altă credinţă. Astfel, trecea în altă lume. Cu puterea iubirii şi îndeosebi prin lucrarea dumnezeiescului Har, călătorea în toată lumea, în univers, în spaţiu, pe oceane, în pustie, în ţări răsculate, pe corăbii în primejdie de a fi distruse de furia furtunilor. Trăia moartea, focul, războaiele, răscoalele, sălbătăcia oamenilor, compătimindu-i, suferind împreună cu ei. Aşa cum povestea chiar el, toate acestea i se perindau înaintea ochilor ca pe un ecran cinematografic. Vedea totul şi trăia totul foarte intens şi, din această cauză, adesea i se şubrezea sănătatea.

Împins aşadar de o arzătoare dragoste pentru Hristos şi pentru semenii săi, „rugându-se neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17), era luminat de Harul dumnezeiesc şi „călătorea” până la capătul lumii, prin univers. Astfel sfântul Bătrân se afla întotdeauna împreună cu Hristos. Aşa cum obişnuia să spună: „Cu Hristos (fiind) peste tot, nicăieri nu mă tem de nimic”. Prin urmare, prezenţa lui Hristos era aceea care îl ajuta să trăiască stări supralumeşti, să treacă adesea dincolo de lumea sensibilă, să depăşească limitele simplei cunoaşteri empirice. Şi aceasta se întâmplă tocmai fiindcă Dumnezeu lucrează prin prezenţa Sa în aşa fel, încât nu sunt valabile legile firii, anulându-se limita dintre zidit şi nezidit. Aşadar, prin Harul dumnezeiesc şi prin credinţă (Matei 17, 20), şi sfinţii se pot duce în lumea „suprafirescului” şi a „supraraţionalului”, unde timpul şi distanţele se anulează. Acest lucru minunat i se întâmpla şi Părintelui Porfirie, care trăia mereu lângă Hristos, despre Care Sfântul Meletie Mărturisitorul spunea următoarele:

Din cele de mai sus reiese limpede că Hristos, Cel ce este viaţă nouă, Care este Lumina cea adevărată, îl ajuta pe cuviosul părinte „să se bucure, să zboare, să vadă toate lucrurile, să îi înţeleagă pe toţi oamenii, să sufere pentru toţi, să vrea să fie toţi cu el, să fie toţi lângă Hristos”. „Hristos este cu totul altceva”, spunea Bătrânul. „Când vine Hristos la noi şi ni se sălăşluieşte în suflet, acesta se schimbă. Vieţuieşte liber peste tot, în stele, dar şi în lumea duhovnicească şi în tot universul. Poate vorbi la telefon cu cineva din Africa de Sud sau din Oceanul Indian, Spunându-i câte se întâmplă în casa aceluia, ce îi fac rudele şi familia, deşi se află aici”. Acest lucru minunat i se întâmpla şi Părintelui Porfirie; deşi era cu trupul aici, în acelaşi timp se afla duhovniceşte la sute şi mii de kilometri depărtare, unde vedea persoane şi situaţii pe care mai apoi le descria. Ne-am putea întreba cum e cu putinţă să se întâmple un asemenea lucru şi anume să se afle simultan în două locuri aflate la mare depărtare. Răspunsul îl dă cuviosul părinte: „Atunci când vine Hristos şi se sălăşluieşte în noi, ne aflăm pretutindeni, împreună cu Hristos”.

Sfântul Bătrân a trăit astfel de stări supralumeşti şi în fiecare zi avea noi experienţe de acest fel. Astfel, prin cele de mai sus încerca să ne îndrume şi pe noi, fiii săi duhovniceşti, pentru a putea fi şi noi părtaşi – desigur pe cât ne îngăduia nivelul nostru duhovnicesc – ai acestor minunate stări, care sunt o chemare şi o lumină în lupta noastră duhovnicească, dar şi un sprijin sufletesc, împotriva ispitelor, pricinuite de puţina credinţă.

Povestirea unor întâmplări în care este vădită lucrarea acestui dar al părintelui, de a fi în mai multe locuri, ne va ajuta să înţelegem mai bine aceste minunate împrejurări, dar şi să ne formăm o imagine cât mai deplină a personalităţii sale.

În primăvara anului 1995 Eleni Konstandoulaki, din Hania (insula Creta), absolventă a Facultăţii de Teologie a Universităţii din Belgrad, mi-a povestit următoarea întâmplare pe care mi-a confirmat-o şi a completat-o în anul următor Dragana Simic din Serbia, studentă la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Atena. Aproape de Novi Sad se află vestita mănăstire de maici de la Jazak (episcopia Srem). În iarna anului 1983 această sfântă mănăstire a trecut printr-o mare primejdie. Regimul ateu, la putere în acea vreme, a încercat să desfiinţeze mănăstirea, aruncând otravă în reţeaua de alimentare cu apă a mănăstirii. Atunci Părintele Porfirie i-a dat telefon imediat maicii stareţe a acelei mănăstiri. I-a spus toate amănuntele despre planul ucigaş ce începuse a fi aplicat şi a sfătuit-o să caute în altă regiune apă pentru nevoile mănăstirii. Ba chiar i-a spus unde se afla un izvor, într-o pădure din apropiere. De atunci mănăstirea ia apă doar din acel loc.

Trebuie spus că Părintele Porfirie nu a fost niciodată în Serbia. Totuşi, în acele momente, cu dumnezeiescul Har, s-a aflat chiar în acel loc. Deşi se afla la Oporos, de unde telefona, a călătorit cu duhul sute de kilometri, până în regiunea Srem, chiar în inima Serbiei. Acolo a văzut totul atât de limpede, încât cunoştea şi descria amănunţit regiunea respectivă. Şi aceasta tocmai fiindcă Bătrânul Porfirie, ca părinte duhovnicesc, iubea mult şi respecta mănăstirile şi, în special, pe cele de maici. Se ruga necontenit, zi şi noapte, pentru obştile monahale şi pătimea împreună cu ele, când se aflau în primejdie sau la necaz.

După această minunată întâmplare, cuviosul părinte a continua să vorbească la telefon cu Mănăstirea Jazak. Maicile şi stareţa îl îndrăgeau şi aveau pentru sfinţia sa o evlavie neţărmurită. În ce îl privea, deja le cunoştea bine pe maici, le ştia sufletul şi vorbea cu stareţa despre fiecare în parte. Fusese foarte impresionat de personalitatea unei maici care era arheolog şi care avea o memorie foarte bună. Bătrânul care, aşa cum vom vedea mai departe, avea darul străvederii, îi indicase acelei maici un loc lângă podul cel mare aflat la intrarea în Belgrad unde, în adâncul pământului, se aflau obiecte de mare valoare, ce datau din epoca preistorică.

Scrisoarea următoare cuprinde o altă descriere amănunţită a acestui minunat mod de comunicare al Părintelui Porfirie cu fiii săi duhovniceşti şi cu oamenii pe care îi iubea, îi ajuta şi îi apăra cu rugăciunile sale. Este o scrisoare datată 18.02.1993, pe care ne-a trimis-o maica Theodosia, stareţa Sfintei Mănăstiri a Sfinţilor Theodori din Kalavryta. Stareţa Theodosia povesteşte:

„În primăvara anului 1985, aflându-mă în Mănăstirea Sfinţilor Theodori din Kalavryta, într-o noapte cam pe la ora două şi jumătate, am auzit pe cineva săpând puţin mai departe de geamul chiliei mele, în curtea mănăstirii. Ca să văd mai bine ce se întâmplă, am stins lumina în chilie, m-am uitat pe fereastră în curte, unde am văzut o lanternă ce se stingea şi se aprindea întruna. Atunci m-am rugat Sfinţilor noştri făcători de minuni să ne apere. Am verificat ferestrele şi porţile subrede ce dădeau în curtea mănăstirii năruite, ca nu cumva să intre cineva înăuntru şi, după ce m-am încredinţat că domnea liniştea, m-am întors în chilie.

Dimineaţa aveam Sfânta Liturghie. Chiar când mă pregăteam să mă duc la biserică, pe la ora şase dimineaţa, sună telefonul. M-am gândit că era vreun suflet necăjit care avea vreo problemă – lucru care de altminteri se întâmpla destul de des – şi am ridicat receptorul. Spre marea mea uimire am auzit aceste cuvinte:

-         Ascultă, fiica mea, sunt Părintele Porfirie. Să nu ieşi afară dacă auzi pe cineva săpând, căci ai putea fi atacată. Bagă de seamă că nişte oameni îndrăciţi dau târcoale mănăstirii.

-         De ce sapă? Au găsit ceva, părinte? Am întrebat eu.

-         Nu, copila mea, fiindcă le-au luat alţii mai înainte, zise părintele.

-         Părinte, aţi fost vreodată aici la noi, la mănăstire? l-am întrebat.

-         Nu, fiica mea, dar acum sunt acolo. Întreabă-mă ce vrei.

Aşadar, folosindu-mă de această ocazie, l-am întrebat despre o peşteră de mare însemnătate istorică, aflată lângă mănăstirea noastră.

Chiar lângă mănăstire se află o peşteră, unde vieţuiseră primii călugări, înainte de a se ridica mănăstirea, în secolul al XI-lea. Istoria menţionează chiar minuni ce s-au săvârşit în acest loc. Aşadar, i-am rugat pe ciobanii din satul învecinat să nu-şi mai adăpostească animalele acolo, aşa cum obişnuiau să facă înainte să mergem noi în acel loc, în vremea când mănăstirea era pustie. Chiar le-am propus să le dăm materiale ca să-şi ridice un şopron puţin mai încolo, unde să-şi adăpostească animalele. Ţăranii însă nu au vrut, spunând că animalele lor s-au obişnuit acolo şi de aceea nu voiau să schimbe locul.

Aşadar, fiindcă exista această peşteră l-am întrebat pe Părintele Porfirie:

-         Părinte, ne sfătuiţi să facem din peşteră o bisericuţă?

-         De care peşteră zici, că aveţi două? De cea în care au vieţuit primii călugări? M-a întrebat părintele.

-         Da, părinte.

-         E bine să o faci bisericuţă, fiica mea, căci peştera este sfinţită. Dar te-or lăsa sătenii? Nu se vor împotrivi?

Am rămas încremenită de uimire cu telefonul în mână, auzind ce-mi spunea.

Trebuie să mai spun că, într-adevăr, există două peşteri, dar noi nu o văzusem pe cea de-a doua, deşi ne instalasem în mănăstire de mai bine de un an. Ciobanii din regiune au fost aceia care ne-au spus că mai există încă o peşteră.

În timp ce eu rămăsesem  încremenită de uimire, îl aud pe Părintele Porfirie zicându-mi:

-         Peşti, maică stareţă, peşti!

-         Ce peşti, părinte? îl întreb eu.

-         Fiica mea, nu cumva apa de izvor e bună pentru peşti? Dă aşadar oamenilor să mănânce peşte. Vor veni vremuri grele!

Şi, într-adevăr, când ne instalasem la mănăstire, dusesem apa pentru analize la laboratorul de chimie din Patra. Această apă curge din belşug din cele două izvoare din curtea mănăstirii şi voiam să aflu dacă e bună de băut şi îndeajuns pentru nevoile mănăstirii şi ale vizitatorilor ce ar fi venit aici să se închine. Într-adevăr, apa s-a dovedit curată şi potrivită şi pentru pescărie. Totuşi, n-am putut să facem păstrăvăria dorită înainte de a le adăposti pe maici, din pricina cheltuielilor mari de renovare a mănăstirii surpate şi arse, care timp de unsprezece ani fusese transformată în stână de oi, cheltuieli pe care a trebuit să le facem când, în anul 1984, Episcopul locului, ne-a chemat să deschidem mănăstirea. De altminteri ne aveam nici cel mai mic ajutor material şi nici sprijin moral. Însă sfinţii făcători de minuni şi rugăciunile sfântului Părinte Porfirie, ne-au ajutat să facem în cele din urmă două bazine pentru păstrăvi şi somon. Astfel au fost hrăniţi şi mulţi dintre suferinzii găzduiţi la mănăstire.

Simţeam intens prezenţa Părintelui Porfirie, fiindcă de câte ori aveam o nedumerire, vorbeam cu sfinţia sa, care ne dădea cea mai bună soluţie. Odată, când am vorbit cu sfinţia sa la telefon, mi-a spus:

-   Fiica mea, ai de dat o luptă, dar nu te teme. În fiecare seară mă rog împreună cu tine.

Trebuie să mai spun că nu mă întâlnisem niciodată cu Părintele Porfirie şi nici nu-l văzusem vreodată, ci doar ce auzisem de la alţii că avea darul străvederii. Niciodată nu mai vorbisem cu sfinţia sa la telefon până atunci, aşa că m-am mirat cum de ne ştia aşa de bine pe noi şi problemele noastre. De unde găsise numărul nostru de telefon?

De aceea am sunat-o pe stareţa altei mănăstiri, care îl cunoştea pe Părintele Porfirie şi am întrebat-o:

-         Nu cumva, maică stareţă, i-aţi dat Părintelui Porfirie numărul nostru de telefon?

-         E oare nevoie să i-l dau? Doar mintea Părintelui Porfirie este ca un televizor, mi-a spus maica stareţă.

Odată mă aflam împreună cu câteva maici în vizită la o altă mănăstire. Fiindcă avea să-mi spună ceva important şi urgent, Părintele a sunat acolo, a cerut să-mi vorbească şi mi-a spus:

-   Să-i laşi să vină la tribunal pe cei cinci oameni care vor să depună mărturie în legătură cu hotarele  mănăstirii voastre. Adevărul trebuie spus, iar tu trebuie să aperi cele ce aparţin mănăstirii, fiindcă vin vremuri grele, iar lumea va trebui să capete ajutor de la mănăstiri.

Într-adevăr erau cinci oameni bătrâni care, recunoscători mănăstirii, îmi cereau stăruitor să îi chem să spună adevărul în privinţa unei nedreptăţi ce se făcuse mănăstirii. Aşa am şi făcut, iar mănăstirii i s-a făcut dreptate.

La puţin timp după aceea, internată fiind într-un spital din Atena unde medicii hotărâseră să mă opereze, am cerut să ies puţin şi m-am dus la Părintele Porfirie, pe care atunci l-am cunoscut prima oară personal. Stătea cu ochii închişi, fiindcă era foarte bolnav. Când am intrat toţi vizitatorii în camera lui, mi-a făcut semn cu mâna, deşi avea ochii închişi. Nu putea nici să vorbească. Am îngenuncheat lângă patul său, iar sfinţia sa mi-a făcut de trei ori semnul crucii deasupra capului, apăsându-mă cu putere. Apoi mi-a dat două cruciuliţe de la Muntele Athos. După ce m-a binecuvântat, am plecat, dar părintele nici atunci nu şi-a deschis ochii. Când m-am întors la spital, s-a constatat că nu mai trebuia să mă operez.

Câteva zile mai târziu mi-a spus la telefon:

-         Înainte să mor, aş vrea să vin la mănăstirea ta, dar nu ştiu dacă poate trece o maşină mică.

-         Ştiţi pe unde trebuie să veniţi, părinte? l-am întrebat.

-         Mă întrebi dacă ştiu, sărmana de tine. Ci fiindcă drumul e plin de gropi, iar maşina mică, de aceea te întreb dacă poate trece maşina, îmi răspunse părintele.

Cred că şi la Mănăstirea Maici Domnului din Varnakova (Dorida), unde ne aflăm acum, tot părintele ne-a îndrumat, la rugăminţile mele, fiindcă nimeni nu auzise pe atunci de această mănăstire. Părintele Porfirie însă o cunoştea bine şi chiar o vizitase.

Nutrim aşadar mare recunoştinţă pentru Părintele Porfirie. Fie aşadar ca rugăciunile şi apărarea sa să ne însoţească mereu pe noi toţi, aşa cum ne-a promis cu două zile înainte de a se muta la ceruri, din Kafsokalivia. Să ne învrednicească Harul şi Mila Preabunului nostru dumnezeu ca, atunci când va veni şi pentru noi sfârşitul acestei vieţi pământeşti, să ne întâlnim, fie şi de departe, în Patria noastră cerească.”

Monahia Theodosia (Andrikopoulou)

Altă întâmplare, la fel de minunată, povestită cu simplitate de Cuviosul Părinte Porfirie, s-a petrecut în anul 1985. Părintele Porfirie avea un fiu duhovnicesc care era preot în America. Este vorba de părintele Spiridon. Aşadar, i-a telefonat fiului său duhovnicesc şi i-a spus: „Mâine la ora trei dimineaţa, ora Americii, te voi vizita. Dar să nu dormi. Să mă aştepţi”. La un moment dat, noaptea următoare, părintelui Spiridon i s-a făcut Frig şi s-a trezit. Atunci a sunat telefonul. Era Părintele Porfirie din Oropos, care i-a spus: „De ce dormi părinte Spiridon? Nu ţi-am spus că te voi vizita? Şi ca să mă crezi, priveşte, ţi-am lăsat uşa deschisă”. Privind spre uşă, părintele Spiridon a văzut că într-adevăr era larg deschisă şi de aceea i se făcuse atât de frig!

Întotdeauna Părintele Porfirie folosea cea mai eficientă metodă pedagogică pentru a-i educa şi pentru a-i sprijini sufleteşte pe fiii săi duhovniceşti. Aşa cum am spus, îşi înconjura fiii duhovniceşti, în toate clipele vieţii lor cu iubirea şi cu rugăciunile sale neîncetate. Iar când voia să obţină un rezultat mai însemnat sau să schimbe într-o mai mare măsură sufletul unei persoane despre care ştia că este stăpânită de nelinişte, nestatornicie sau slăbiciune, îşi lăsa unul din daruri să lucreze în chip vădit. Este grăitoare întâmplarea pe care ne-a povestit-o prietena noastră, domnişoara Popi M.:

„În anul 1983 m-am dus în Coreea în scop misionar. Am stat acolo trei luni şi am lucrat ca misionară împreună cu grupuri de studenţi. Acolo l-am ajutat astfel în lucrarea sa    duhovnicească pe de Dumnezeu îndrăgitul Episcop Zila, părintele Sotirios Trambas. Am lucrat în special într-o tabără de studenţi, la distanţă de două ore de Seul.

Această tabără se află într-o regiune fertilă, în mijlocul unei văi, unde totul este verde. În stânga şi în dreapta curge apă din belşug, nişte râuleţe care irigă toată regiunea. În partea din dreapta însă este şi mai multă apă. Când m-am întors în Grecia, l-am vizitat de îndată pe părintele meu duhovnicesc, pe Bătrânul Porfirie. Ca întotdeauna m-a întâmpinat cu multă dragoste. M-a binecuvântat şi, ţinându-mi mâna cu afecţiune, m-a întrebat:

-   Ai fost acolo unde părintele  Sotirios va ridica mănăstirea?

Într-adevăr, în zona unde se afla tabăra, în anul 1987, părintele Sotirios a ridicat o mănăstire!

Apoi Părintele a continuat:

-         Ai băut apă din râuleţul care curge în stânga? Ce frumos e! Desigur, râuleţul din partea dreaptă are mai multă apă, dar nu e la fel de frumos ca celălalt.

Uimită de ceea ce îmi spunea, i-am răspuns:

-         Părinte, îmi descrieţi totul atât de amănunţit şi cu atâta precizie, de parcă vă aflaţi chiar acum acolo şi le vedeţi toate înaintea ochilor!

-         Tare mai eşti nepricepută! Dar nu ştii că, deşi ai plecat, eu am fost tot timpul cu tine şi am văzut tot ce ai făcut acolo? Spuse drăgăstos părintele.

După câţiva ani, în 1985-1986 am plecat din nou în misiune în Coreea. Bunicuţul mi-a dat binecuvântarea să-l am acolo drept părinte duhovnicesc pe  de Dumnezeu îndrăgitul Episcop Sotirios. Când m-am întors, m-am dus din nou la Părintele Porfirie, pentru a mă spovedi de toate cele trăite în Coreea. Ca întotdeauna Bunicuţul m-a primit cu  afecţiune şi mi-a spus: „Bine ai venit! Ia spune-mi…”, începând să-mi descrie şi să-mi lămurească toate nelămuririle din perioada pe care o petrecusem în străinătate. Înainte să apuc să deschid gura,  îmi spusese totul cu atâtea amănunte, încât mă uluise!

-         Părinte, v-am scris doar de două ori! De unde ştiţi toate aceste amănunte? l-am întrebat.

-         Dar binecuvântato, eu te-am văzut tot timpul cât te-ai aflat acolo departe. Am ştiut ce gândeai, ce făceai, ce plănuiai să faci…, mi-a răspuns Bunicuţul, surâzând.

Uneori evenimentele sau chiar cuvintele cuviosului părinte dezvăluiau dimensiunea personalităţii sale harismatice. De exemplu, în 20 iunie 1987, Părintele Porfirie însoţit de un grup de prieteni a făcut o excursie în Evvia, îndrăgitul loc de unde se trăgea. În ziua aceea Bătrânul se bucura „cu bucurie negrăită şi preamărită” (I Petru 1,8).

Abia se împărtăşise. Îşi ridică mâinile spre cer şi spuse:

-   Astăzi sunt foarte mulţumit. În această clipă mă aflu în univers, dincolo de stele. Mă aflu lângă Dumnezeire, lângă Sfânta Treime.

Aceste cuvinte ce izvorau dintr-o profundă bucurie sufletească, erau spuse cu multă socotinţă şi se adresau unor oameni care îi erau foarte apropiaţi. Însă Părintele Porfirie nu spunea mereu asemenea lucruri. Uneori le spunea fiilor săi duhovniceşti: „Nu pot să vă explic aceste lucruri. Le înţelegeţi?”. Alteori însă spunea: „Spun doar ce îmi este îngăduit şi nimic altceva”. Tot părintele spunea: „Dar există şi nebunie… Ei, da, când înnebuneşte omul, atunci vorbeşte”. Cuviosul părinte, care trăia continuu în spaţiul minunilor, se avânta adesea, lăsându-se stăpânit de „nebunia întru Hristos”. Atunci vorbea şi spunea cuvinte neobişnuite, ca acelea pe care le-am notat mai sus.

d. Discernământ, străvedere şi înaintevedere

Părintele Porfirie avea darul dragostei, al ascultării, al smereniei, al privegherii şi al rugăciunii necontenite. Toate aceste virtuţi şi toate însuşirile personalităţii sale deschideau calea spre cel mai înalt dintre darurile Sfântului Duh, spre discernământ. Astfel Cuviosul Părinte Porfirie a dobândit şi şi-a dezvoltat pe parcursul evoluţiei sale duhovniceşti, darul discernământului. A dobândit astfel cele trei daruri: discernământul, străvederea şi înaintevederea. I s-a întâmplat şi sfinţiei sale ce li s-a întâmplat celor mai smeriţi şi mai nevoitori Părinţi duhovniceşti ai Bisericii, care dobândiseră curăţia inimii. I s-au deschis orizonturile spre discernământ, care e încununarea tuturor virtuţilor, aşa cum ne arată învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Legat de acest subiect, Avva Moise spunea: „adevăratul discernământ nu îl dobândesc decât cei cu adevărat smeriţi”. Discernământul, una dintre virtuţile fundamentale ale vieţii duhovniceşti, este un dar ce se dobândeşte doar prin multă rugăciune şi prin nevoinţă.

Sfântul Ioan Sinaitul, care s-a ocupat îndeosebi de persoanele dăruite cu discernământ, în lucrarea sa intitulată „Scara”, vorbeşte despre virtutea discernământului ca artă şi ca virtute supremă. Aşadar, Sfântul Ioan Scărarul scrie următoarele: „La începători, discernământul este adevărata cunoaştere a lor înşile. Pentru medii, [discernământul] este o simţire a minţii, care deosebeşte fără greş. Binele adevărat de binele firii şi de rău, [care este] contrariul său. Iar pentru cei desăvârşiţi [discernământul] este cunoaşterea pe care a dobândit-o din lumina cea dumnezeiască, care poate lumina pe deplin cu strălucirea sa întunericul din ceilalţi”. În general, discernământul este „cunoaşterea fără greş şi înţelegerea voinţei dumnezeieşti în tot ceasul, în tot locul şi în tot lucrul, [cunoaştere] pe care de obicei o au cei curaţi cu inima, cu trupul şi cu gura. Discernământul înseamnă conştiinţă nepătată şi curăţie a simţurilor”.

Într-un cuvânt al său, Sfântul Ioan analizează diferitele stadii ale drumului de urmat de evoluţia darului duhovnicesc al discernământului. Acesta se iveşte din lumea duhului care este caracterizat de două virtuţi de bază. Este vorba de ascultare şi de smerenie. Apoi, urmând evoluţia duhovnicească a persoanei dăruite cu discernământ, ajunge la cele mai înalte virtuţi duhovniceşti ale omului, şi anume la străvedere şi la înaintevedere: „din ascultare se naşte smerenia, din smerenie, discernământul; din discernământ străvederea; iar din aceasta [din urmă], înaintevederea”. 

Aşadar, bătrânul Porfirie, părintele duhovnicesc dăruit cu darul discernământului, ca toţi marii părinţi duhovniceşti, avea două daruri deosebite, darul străvederii şi pe cel al înaintevederii. Datorită înduhovnicirii sale şi datorită ascetismului sfântului bătrân, Dumnezeu îi îngăduise să trăiască stări ca cele descrise mai sus, în timpul cărora se anulau legile firii, piereau limitele spaţio-temporale şi se ştergea graniţa dintre zidit şi nezidit.  În acest fel îşi împuţina slăbiciunile datorate simţurilor şi percepţiilor, în timp ce duhul său lucra cu precădere intuitiv, lucru care îi îngăduia să perceapă veşnicia lui Dumnezeu.

Părintele Paisie Agioritul, înzestrat şi el cu aceste daruri, ori de câte ori vorbea despre Bătrânul Porfirie şi despre darurile sale, spunea acestea: „Eu am televizor alb-negru, pe când Părintele Porfirie are televizor color”.

Cuviosul Părinte era din fire un spirit mereu în mişcare, dornic de cunoaştere. De aceea căuta mereu să-şi lărgească orizontul de cunoştinţelor şi al experienţelor. Vorbea cu specialişti din diverse domenii, citea cărţi, cerceta mereu şi încerca să se apropie de tainele lumii animalelor, a plantelor, a stelelor, de tainele funcţionării organismului omenesc. Însă dincolo de această tendinţă de a învăţa mereu, principalele forţe care îi călăuzeau sufletul, erau darurile Sfântului Duh, harismele sale şi, mai ales, „înţelepciunea lui Dumnezeu, cea a-toate-făcătoare”. Cu ajutorul acestora, aşa cum spunea el însuşi, căuta mereu să cunoască şi să trăiască experienţe noi, puternice şi unice. Aşa cum era şi firesc, înţelepciunea lui Dumnezeu îl înconjura pe Bătrânul Porfirie cu bunătate şi îi dădea „cunoştinţa cea adevărată despre cele ce sunt, ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor, începutul şi sfârşitul şi mijlocul vremurilor şi prefacerile văzduhului; cursurile anilor şi rânduiala stelelor; firea dobitoacelor şi apucăturile fiarelor, puterea duhurilor şi gândurile oamenilor, feluritele neamuri ale plantelor şi însuşirile rădăcinilor. Toate cele ascunse şi cele arătate le-am cunoscut” (Înţelepciunea lui Solomon 7, 17-21).

Sfântul Bătrân cu darul străvederii şi al înaintevederii – aşa cum reiese dintr-o discuţie pe care am avut-o cu Bătrânul Paisie Aghioritul – ajutase foarte mult mai mulţi oameni, pe unii dintre ei îndepărtându-i de opţiuni şi de acţiuni care i-ar fi putut distruge. Datorită acestui har putea să distingă limpede anumite situaţii legate de persoane care îl vizitaseră sau aflate departe de el, chiar şi pe alte continente. Totodată avea capacitatea de a vedea care este starea sănătăţii trupeşti şi sufleteşti a altora. Putea diagnostica probleme psihologice şi boli psihice. De asemenea ştia să analizeze programul genetic şi principiile ereditare ale oamenilor. Putea chiar să cerceteze gândurile oamenilor, toată evoluţia lor personală şi universul psihic subconştient. Cu ajutorul acestui dar simplu, având informaţii provenite „din cele de sus” , bătrânul intervenea în diferite moduri: le vorbea oamenilor sau tăcea, îi sfătuia, îi îndepărta, le dezvăluia, iar uneori, pur şi simplu îi cutremura! Aceasta este una dintre acţiunile de temelie ale părinţilor duhovniceşti, aşa cum învăţăm din Tradiţia Bisericii, acţiune prin care aceştia devin purtători ai Harului dumnezeiesc, care orânduieşte cele spre mântuirea oamenilor. Aşadar, când părinţii duhovniceşti sunt înştiinţaţi că fiul său duhovnicesc este pregătit şi că are o dispoziţie favorabilă, îi vorbesc, făcându-l să se cutremure, sau tac, punându-l pe gânduri. Întâmplarea următoare este povestită de domnişoara P. M., una dintre fiicele duhovniceşti ale Părintelui Porfirie:

„Într-o seară, în iarna lui 1978, îl aşteptam pe Părintele Porfirie să vină la noi acasă, în cartierul Thisio. Când a ajuns şi a sunat la uşă, m-am dus să îi deschid. Bunicuţul era foarte vesel, ca întotdeauna. M-a binecuvântat şi a intrat în casă. Am remarcat că taximetristul care îl adusese nu pleca, ci zăbovea, aşa că am socotit că voia să-mi vorbească.

Când m-am apropiat de el, mi-a spus: „Spuneţi-mi doamnă cine este acest Bătrân? Ştiţi ce mi s-a întâmplat mai adineauri? Mi s-a părut că se deschide cerul şi un foc mi-a pătruns în suflet! Eu nu sunt prea dus la biserică şi nu prea am treabă cu preoţii. Pur şi simplu l-am luat în maşină. Pe drum Bătrânul a început să-mi spună despre satul meu, despre familia mea şi despre problemele mele personale… Eu, să înnebunesc şi mai multe nu! Aşa cum v-am spus, deodată parcă s-a deschis cerul şi un foc mi-a pătruns în suflet! Spuneţi-mi cum l-aş mai putea întâlni pe acest preot? Aş vrea să merg la el…”.

Bătrânul Porfirie avea şi darul de a depăşi limitele percepţiei umane, care este mărginită, şi de a se deplasa în spaţiul atemporalului, în dimensiunea veşniciei, trăind stări şi evenimente ce se petrecuseră în trecut, chiar şi cu secole în urmă, sau întâmplări ce urmau să se petreacă în viitorul imediat sau îndepărtat.

Vom povesti unele întâmplări legate nemijlocit de darurile cuviosului părinte, despre care am vorbit mai sus, pentru a înţelege mai bine cum funcţionau aceste daruri.

În anul 1964, la începutul verii, „Colţul creştinesc” (Str. Kaningos nr. 12) a organizat o excursie în sfânta insulă Patmos. Un cuplu mai în vârstă, Gheorghios şi Keti Papathanasiou, care aveau strânse legături duhovniceşti cu Părintele Porfirie, l-au rugat să-i însoţească în această excursie. Părintele, căruia îi plăceau excursiile şi care nu vizitase această sfântă insulă, a acceptat invitaţia, aşa că au plecat împreună. Când au ajuns pe insulă, părintele i-a luat deoparte pe cei doi fii duhovniceşti ai săi, s-au îndepărtat de restul grupului şi s-au dus singuri să se închine în sfânta peşteră a Apocalipsei.

Peste tot domnea liniştea şi pacea. Bătrânul le-a spus celor doi să nu vorbească nimănui despre ce vor vedea şi vor auzi. Apoi s-a îndreptat spre altar, tămâind. În spatele său, îngenuncheaţi, fiii săi duhovniceşti îl urmăreau tăcuţi. Apoi părintele a îngenuncheat în mijlocul peşterii. Părea că se ruga. A trecut astfel un sfert de oră în tăcere. Deodată a scos un strigăt. Chipul îi strălucea, iar trăsăturile parcă i se schimbaseră…

Bătrânul le-a povestit mai apoi că, ajutat de dumnezeiescul Har, a trăit momentul „scrierii” cărţii „Apocalipsei” (93-96 după Hristos) Din partea de sus a stâncii, printr-o crăpătură, venea glasul lui Dumnezeu, care se îndrepta spre Sfântul Ioan, care se sprijinea pe un fel de canapea. Ioan îi dicta ucenicului său, Prohor, care „nota” „Apocalipsa”. Apoi Bătrânul le-a spus că „a văzut” scene pline de dramatism şi că „a trăit” măreţia Bisericii şi triumful „Mielului înjunghiat”.

A doua zi a fost tăcut şi gânditor. Pe chip i se citea o emoţie dumnezeiască, iar la răstimpuri ochii i se umpleau de lacrimi.

Chiar după trecerea multor ani de atunci, cuviosul părinte vorbea cu aceeaşi emoţie despre acea experienţă, spunând: „Am trăit multe clipe şi întâmplări de emoţie intensă. Ca aceasta nu a fost nici una. A fost cea mai intensă emoţie pe care am trăit-o vreodată.”

Următoarea întâmplare, la fel de importantă, ne-a povestit-o însuşi Părintele Porfirie. În ziua de 18 iunie1986, însoţit de câţiva fii duhovniceşti, a vizitat sfânta Mănăstire a Profetului Ilie din Amfissa. Această mănăstire se află în regiunea dintre Amfissa, Itea şi Hrysos, lângă Delfi. Vizitatorii au fost întâmpinaţi la sosire de părintele Sinesie, preotul şi stareţul Sfintei Mănăstiri care, auzindu-l pe Părintele Porfirie vorbind, plângea întruna de emoţie (astăzi acolo este mănăstire de maici).

La un moment dat Părintele Porfirie, aflat în mijlocul bisericii, a început să plângă. „Cu Harul Său, Dumnezeu mi-a îngăduit să călătoresc în trecut”, zise. „Astfel, m-am dus în trecut, adică am călătorit în trecut. Cu ajutorul Harului am văzut că aici în biserică s-au slujit Liturghii pline de măreţie. M-am întors în trecut, fiindcă văd diverse evenimente. Tot mergând în trecut văd o Liturghie cu totul minunată. Este o privelişte extraordinară şi tulburătoare. Ce Liturghie minunată a fost aceea! M-a atras spre ea, căci întotdeauna mă atrage ce este foarte puternic!

În jurul Sfintei Mese văd de jur-împrejur Ierarhi slujind cu lacrimile curgându-le şuvoaie din ochi. Se pare că venea o nenorocire! Sunt multe Liturghii, dar o singură Liturghie e slujită cu atâtea lacrimi. M-a impresionat foarte tare, tocmai fiindcă le-am simţit durerea şi m-am întors înapoi.

Noi nu ştim de ce plângeau. Părea că îndată după sfârşitul Liturghiei, venea cineva şi le tăia capetele. Parcă simţeau acest lucru…

Vedeţi voi, în locurile unde au trecut şi au vieţuit, Sfinţii şi-au deschis sufletele şi au primit dumnezeiescul Har. Harul dumnezeiesc este o suflare, o adiere, care face ca toate să fie plăcute aici. Este ca un fel de magnet pe care orice ai pune, dobândeşte proprietăţile sale [ ale magnetului]. Dacă am vrea să atragem nişte ace metalice cu un ştift obişnuit, nu am reuşi. Dacă însă am pune ştiftul pe un magnet, am putea atrage apoi şi acele metalice. Astfel a devenit şi ştiftul un magnet.

La fel se petrece şi cu Harul dumnezeiesc care i-a vizitat pe sfinţi la răstimpuri. Ei şi-au deschis sufletele şi au comunicat cu Domnul. Astfel, Harul dumnezeiesc a scăldat tot ce se afla împrejur. Şi, dacă ne gândim bine în acelaşi fel, chiar dacă nu simţim acest lucru, ne influenţează şi pe noi, cei aflaţi aici în acest moment. De aceea ne şi ducem să vizităm Locurile Sfinte pe care le-a sfinţit dumnezeiescul Har. Iar când mergeţi în locuri unde s-au aflat oameni vicleni ai duhului celui rău, dacă sunteţi sensibili, veţi simţi o oarecare teamă. Însă nu o teamă ca frica de Dumnezeu, ci un nod, o strângere ce te sileşte să pleci. Nu mai vrei să stai acolo, fiindcă simţi că te tulbură ceva rău…

În locul în care ne aflăm acum se întâmplă tocmai contrariul, fiindcă ne simţim sufletul renăscând. La fel stau lucrurile şi cu acest frumos iconostas sculptat în lemn, al Profetului Ilie. Parcă ar fi nişte sfinte moaşte atinse de Harul cel dumnezeiesc. Aşa l-am simţit atingându-l cu mâinile, dar şi în tot trupul meu. Îmi dau seama, simţind cât e de tare, că e lemn de paltin…

Astăzi sunt obosit şi foarte emoţionat. Acolo în biserică am fost atât de mişcat încât am plâns foarte mult! Observ însă un lucru: în momentul în care povestesc o întâmplare din viaţa mea, o retrăiesc. Şi simt, povestind-o, bucurie şi entuziasm. Desigur, nu e o bucurie întocmai ca aceea simţită când s-a întâmplat acel lucru, ci puţin mai mică. Vedeţi doar cum m-am avânta acum şi vorbesc necontenit, tocmai eu, care n-am uşurinţa vorbirii. Pricepeţi ce spun? Ei, mă refer tocmai la acest lucru, adică la bucuria pe care o simt, trăind întâmplarea respectivă. Şi mă bucur, fiindcă atunci m-a cercetat dumnezeiescul Har”.

În această minunată istorisire Părintele Porfirie descrie poate o Sfântă Liturghie de importanţă istorică, ce va fi avut loc la începutul Revoluţiei de la 1821, la istorica mănăstire a Profetului Ilie. Acolo s-au adunat clerici şi căpetenii de oşti. Printre ierarhii pe care îi pomeneşte Părintele Porfirie se află şi Isaia, Episcopul de Salona care i-a binecuvântat pe luptători, binecuvântându-le şi armele şi steagurile, înainte de a purcede la lupta cea sfântă. Isaia era membru al Eteriei, colaborator al Patriarhului Grigorie al V-lea şi împreună luptător al lui Athanasie Diakos.

Pe când se întorceau din această vizită făcută la Sfânta Mănăstire a Profetului Ilie, la un moment dat cuviosul părinte le-a spus să se oprească. De jur-împrejur erau doar munţi.

În stânga lor, impunător, piscul Parnassului se pierdea printre nori. „Iată, chiar în acest loc, în această trecătoare, „văd” că se dă o luptă cumplită”, spuse Bătrânul fiilor săi duhovniceşti. „Această luptă s-a dat acum 35 sau 38 de ani, în timpul războiului civil”, continuă el. „Am văzut sufletele, sufletele celor ce se luptau unii cu alţii. Ambele tabere deveniseră precum fiarele sălbatice. Adică nu mai erau suflete omeneşti. Am văzut cum oamenii se transformaseră în fiare”.

Părintele Porfirie ţinea foarte mult la obştile monahale, în special la cele de maici, aşa cum am mai spus. De aceea, organiza adesea excursii la aceste mănăstiri. Uneori excursiile se făceau pe neaşteptate. Cu ajutorul Harului, părintele „vedea” că într-o anume mănăstire maicile aveau „o problemă”. Atunci spunea: „În zori ne vom duce la cutare mănăstire, unde trebuie să dăm o mână de ajutor”. Uneori călătorea noaptea, punându-şi în pericol sănătatea destul de şubredă şi chiar viaţa.

În general călătoriile şi excursiile pe care la făcea Părintele Porfirie, mai ales când era tânăr, aveau un scop pedagogic. Ca părinte duhovnicesc şi ca sfătuitor, avea mereu un plan pedagogic înţelept întocmit, prin care voia să-i ajute şi să-i îndrume pe fiii săi duhovniceşti care îl însoţeau. Prin urmare, se duceau în locuri unde ştia dinainte că vor vedea ceva sau că vor avea ocazia să asculte un cuvânt folositor. Pe drum îi pregătea, vorbindu-le despre persoanele pe care urmau să le întâlnească sau despre întâmplările minunate, petrecute în trecut, în locul pe care îl vizitau.

În anul 1984, cuviosul părinte şi câţiva dintre fiii săi duhovniceşti făceau un pelerinaj la Sfânta Mănăstire a Sfântului Haralambie din Lefka unde, aşa cum am mai spus, fusese duhovnic ani de-a rândul. Acolo s-au întâlnit cu doi soţi pe care părintele îi cunoscuse cu 54 de ani în urmă şi despre care le vorbise pe drum. Pe soţie o cunoscuse de mică. Pe atunci  suferea de crize puternice de epilepsie, iar doctorii nu puteau să o ajute cu nimic. Într-o zi Părintele Porfirie s-a rugat cu multă smerenie înaintea icoanei Sfântului Haralambie, i-a citit fetei rugăciuni şi de atunci aceasta s-a vindecat de epilepsie.

Pe soţul ei l-a cunoscut pe când era tânăr, în vremea când, ca duhovnic al  mănăstirii, spovedea de dimineaţa până seara şi poate mai târziu. Când termina de spovedit, lua singura pătură pe care o avea şi se ducea să se culce într-un şanţ. Dormea acolo „ca un şarpe „ după cum spunea chiar el, şi ca un „cerşetor”. Într-o zi, tânărul, care pe atunci era cioban, i-a furat pătura. Când, pe la ora trei dimineaţa părintele s-a dus la culcare, negăsind pătura, alergând pe întuneric s-a dus la stâna ciobanului şi l-a trezit. Surprins, dar şi înspăimântat de această întâmplare , adică de faptul că Părintele Porfirie l-a descoperit de la o depărtare aşa de mare, deşi afară era întuneric, i-a înapoiat pătura, cerându-i iertare în genunchi şi plângând în hohote. Acesta era soţul femeii cu care se întâlniseră la mănăstire.

În aceeaşi zi, Cuviosul Părinte Porfirie a povestit o altă întâmplare petrecută cu câţiva ani în urmă. Pe când era tânăr, părintele obişnuia să călătorească făcând autostopul. Astfel, într-o zi, a oprit un camion care mergea de la Vathia spre Kymi, urmând drumul de pe malul mării. Datorită darului pe care îl avea, Părintele Porfirie şi-a dat seama că şoferul era hoţ de antichităţi. Acesta căuta comori arheologice pe care, după ce le găsea, le vindea. La un moment dat, părintele „a văzut” iar cu ajutorul Harului că pe partea dreaptă a drumului pe care tocmai mergeau, pe un deluşor, adânc sub un tufiş – pe care acum îl arăta fiilor săi duhovniceşti – era îngropată o amforă antică. I-a spus aşadar şoferului să oprească şi să sape în acel loc. La început acela nu a vrut, dar, tot vorbind, s-a lăsat convins şi a început să sape. Într-adevăr, a descoperit o amforă antică de mare valoare, nevătămată de trecerea timpului, care, după spusele părintelui, fusese îngropată acolo pe malul mării de nişte piraţi cu sute de ani în urmă. Văzând şoferul amfora, a rămas mut de uimire. Mişcat aşadar de această minunată întâmplare, l-a rugat fierbinte pe părinte să îl ierte pentru viaţa pe care o dusese până atunci. De atunci acel şofer a devenit prieten nedespărţit şi fiu duhovnicesc al părintelui, care în felul acesta tulburător, a reuşit să îi dea o lecţie şi să îl trezească.

În timpul unei alte excursii, la Kamena Vourla de astă dată, Părintele Porfirie a povestit fiilor săi duhovniceşti o altă întâmplare emoţionantă. Le-a povestit aşadar că, pe când era la policlinică, a cunoscut o femeie tânără care i-a spus că medicii nu-i mai dădeau nici o speranţă că, într-o bună zi, ar putea deveni mamă. Atunci părintele a încercat să îi pună el diagnosticul, iar după ce a binecuvântat-o, i-a spus: „Mergi cu bine, căci în curând vei fi mamă”. Aşa s-a şi întâmplat. După două luni a rămas însărcinată. Aşadar, îndată ce au ajuns la Kamena Vourla au vizitat-o şi pe femeia aceea, care i-a invitat la ea acasă, şi au făcut fotografii împreună cu fiica ei, acum în vârstă de treizeci de ani.

Arareori cuviosul părintele vorbea deschis despre darurile sale. Iar când făcea acest lucru, îl făcea tocmai pentru a întări, pentru a învăţa sau pentru a da posibilitatea celor ce îl ascultau, să se apropie de un spaţiu duhovnicesc greu accesibil pe care apoi să îl înţeleagă în profunzime.

Călătorind spre insula Milos în vara anului 1964, Părintele Porfirie vorbeşte din nou despre darurile sale. Dialogul de mai jos a avut loc pe puntea vaporului, în timp ce se apropia de port şi este foarte important, fiind definitoriu pentru discursul său narativ. Redăm în continuare povestirea Părintelui Porfirie, aşa cum s-a păstrat înregistrată.

„Urcasem pe punte şi priveam. Era în zori; abia se crăpase de ziuă. Pe când stăteam eu aşa şi priveam, a venit la mine un domn, începu să povestească părintele. L-am întrebat unde merge.

-         La Milos, mi-a răspuns el.

-         Mergi pentru prima oară?

-         Nu, sunt din insulă.

-         Aveţi apă pe insulă? Există vreo fântână?

-         Nu, nu avem apă pe insulă.

-         Dar acolo, sus pe munte, unde sunt crengile acelea roşietice, ce este? l-am întrebat eu, arătând într-o parte.

-         Oh, într-adevăr, acolo sus pe munte, chiar unde ai arătat, se află un izvor, zise el uimit.

-         Atunci de ce mi-ai spus că nu e nici o fântână? l-am întrebat iar.

-         Da’ ce eşti din Milos, de ştii toate astea? îmi zise el.

-         Nu sunt din Milos şi vin pentru prima oară în această insulă. Uite, chiar pe dealul de acolo văd trecând oameni din vechime.

-         Cum poţi vedea aşa ceva, în timp ce eu nu văd nimic? mă întreabă uluit.

-         Ştii dealul acesta? îl întreb.

-         Îl ştiu, răspunse.

-         Ei bine, chiar pe dealul acesta, arheologii au descoperit o localitate veche, foarte veche, din epoca primitivă, i-am spus eu. 

În acel moment, interlocutorul meu, ofiţer de pompieri în Milos, a rămas mut de uimire.

Apoi s-a apropiat de noi un domn mai în vârstă. Era profesorul Filippidis care, până în clipa aceea, stătuse în spatele nostru, ascultând în tăcere discuţia noastră”.

În acest moment al povestirii Părintelui Porfirie, trebuie să spunem că domnul Filippidis (1898-1973), profesor universitar, era specialist în domeniul religiilor, recunoscut la nivel internaţional, redactor-şef al revistelor bisericeşti „Pantenos” şi „Farul Bisericii”. Totodată slujise cu credinţă ani de-a rândul viaţa Bisericii Ortodoxe”.

Aşadar, apropiindu-se profesorul, îl întrebă pe cel ce vorbea cu Părintele Porfirie:

-         Ce-ţi spunea părintele?

-         Îmi spunea că nu este din Milos şi totuşi cunoştea insula mai bine decât mine. Nu pot pricepe ce bătrân ciudat este acesta! îi răspunse omul.

„Atunci – îşi continuă povestirea Părintele Porfirie – profesorul Filippidis a venit chiar lângă mine şi apoi ne-am aşezat amândoi pe o bancă de pe punte. Când am rămas singuri, îmi zise:

-         Chiar n-ai fost niciodată în Milos?

-         Nu. Acum vin pentru prima oară.

-         Nu mă cunoşti? Sunt profesor la Universitate, îmi mai zise Filippidis.

-         Dar tu mă cunoşti pe mine? l-am întrebat eu.

-         Nu te cunosc, dar ştiu că eşti pustnic.

-         De unde ştii? l-am întrebat.

-         Dar tu de unde ai ştiut că acolo se află o aşezare din antichitate? mă întreabă el.

-         Da’ ce, te luminează şi pe tine Harul dumnezeiesc? i-am mai zis.

-         Nu! Eu nu sunt luminat de Har. Totuşi mi-am dat seama, deoarece numai un pustnic ar fi putut spune ce-ai spus tu, zise el. Doar din ştiinţa mea mi-am dat seama că eşti pustnic.

-         Dar ce ar putea pricepe ştiinţa ta? l-am întrebat.

-         Pricepe că ce spui tu doar un pustnic ar putea spune. Nu oricine ar putea spune că este o aşezare „din epoca primitivă”, zise el.

-         Într-adevăr, acesta e Har dumnezeiesc …”.

          De atunci, Părintele Porfirie şi profesorul Filippidis au devenit prieteni foarte buni, uniţi de o puternică legătură duhovnicească. Leonidas Filippidis a devenit unul dintre fiii duhovniceşti ai Bătrânului, mărturisindu-i părintelui duhovnicesc toate tainele vieţii sale.

Odată profesorul Filippidis l-a invitat pe Părintele Porfirie la unul din cursurile sale, în amfiteatrul Facultăţii de Teologie. Părintele a venit şi s-a aşezat timid în ultimul rând. Când l-a văzut, profesorul l-a prezentat studenţilor într-o atmosferă de intensă emoţie.

Aşa cum am spus mai sus, sfinţii trăiesc stări suprafireşti, în timpul cărora sunt anulate limitele firii. După cum am văzut şi Părintele Porfirie trăia astfel de experienţe în timpul cărora se anulau toate limitele spaţio-temporale. De obicei trăia evenimente din trecut sau întâmplări din viitor, ca şi cum s-ar fi petrecut în prezent, adică era părtaş veşniciei celei dumnezeieşti. Povestirea care urmează, dovedeşte tocmai acest dar al părintelui.

Aflându-se în data de 26 septembrie 1987 în Evvia, cuviosul părinte mi-a povestit că pe vremea când era paroh la Policlinica din Atena, obişnuia să ia masa de prânz la restaurantul lui Aidinis, de lângă piaţa Omonia. Într-o după-amiază, restaurantul era plin de clienţi. Fiindcă nu găsise nici o masă liberă, chelnerul l-a aşezat pe Părintele Porfirie la o masă împreună cu o tânără. Până să le aducă mâncarea, au început să vorbească şi să se cunoască. Mai întâi părintele o întreabă:

-         Ce meserie ai, fiica mea?

-         Sunt arheolog, răspunse ea.

„Între timp – povesteşte Bunicuţul – ne-au adus mâncarea şi am început să mâncăm. Eu – zise părintele surâzând – mi-am făcut cruce. După o vreme, în timp ce mâncam, i-am spus:

-         Copila mea, aş vrea să-ţi spun ceva…

-         Ce să-mi spui, părinte? mă întreabă.

-         Puţin mai sus de locul unde lucrezi văd un bătrân ce seamănă cu profetul Isaia. Este foarte bătrân, înalt, cu barbă lungă şi mai văd cum unii îl duc de mână, i-am spus.

În acel moment – zise râzând Părintele Porfirie – tânăra rămase uluită. Apoi mă întrebă:

-         Ce fel de om eşti? Din prima clipă în care te-ai aşezat aici la masă, am simţit în mine un fel de putere.

-         Ce sunt, fiica mea? Nu sunt nimic, i-am spus (râzând uşor), apoi am adăugat:

-         Ce e? De ce te-ai emoţionat? Să-ţi mai spun ceva despre munca ta. Aţi găsit un mormânt plin cu obiecte de aur. Dar tot ce aţi găsit era spart şi găurit…

-         Da, îmi zise, este întocmai cum spui. Acum stai, să-ţi spun şi eu ceva. Deasupra se află casa unui prezicător, care într-adevăr, aşa cum l-ai descris, asemenea Profetului Isaia, înalt, cu barbă lungă şi era orb. Şi într-adevăr, îl conduceau de mână întocmai cum ai văzut. Era prezicătorul Tiresias! Spuse ea.

-         Da, Tiresias era, am încredinţat-o eu.”

În acel punct al povestirii, fiii duhovniceşti ai părintelui l-au întrebat:

-         Părinte, chiar l-aţi văzut pe Tiresias, prezicătorul din Antichitate?

-         Da, răspunse el. Era chiar prezicătorul Tiresias din Teba. L-am descris întocmai cum l-am văzut în acel moment când îl duceau de mână.

Aşadar, doar aflându-se într-o stare de „nebunie” dumnezeiască – aşa cum spunea însuşi Părintele Porfirie în această povestire înregistrată – „vedea” persoane şi trăia evenimente de parcă s-ar fi petrecut în prezent deşi, pentru noi toţi acele evenimente s-au pierdut în negura tainică a trecutului. Cu ajutorul dumnezeiescului Har, Părintele Porfirie „l-a văzut” şi l-a descris pe Tiresias, vestitul prezicător teban, fiul lui Eviros şi al nimfei Harikleea, întocmai cum îl descrie şi mitologia greacă cu multe secole înainte de Hristos şi aşa cum este înfăţişat într-un cunoscut basorelief antic: bătrân, orb, dus de mână de către doi efebi.

Altă dată cuviosul părinte a descris iarăşi una dintre călătoriile sale în trecutul îndepărtat. În timpul unei excursii făcute la Delfi în data de 16 iunie 1986, le-a povestit fiilor săi duhovniceşti următoarea întâmplare: „Odată a venit o rusoaică, pe nume Irina, o femeie foarte evlavioasă. Era scriitoare şi destule dintre scrierile sale au fost traduse şi în limba greacă. A venit la mine şi am stat de vorbă…

-         De unde vii? am întrebat-o.

-         Mi-am petrecut vacanţa pe insula Patmos, îmi răspunse.

-         Da, ai stat într-un loc foarte însingurat, dar ţărmul mării era foarte frumos. Iar pe partea dreaptă cum priveşti spre mare, se află nişte stânci negre. Ca un fel de peşteră, i-am spus.

-         Într-adevăr, îmi răspunse ea, mulţumită de ce îi spusesem.

-         N-aveai de unde să ştii, dar în partea aceea, cu foarte mult timp în urmă, trăiau nişte oameni uriaşi, am continuat eu.

-         Ce spui? N-am ştiut! îmi răspunse uimită. Totuşi este adevărat ce spui, fiindcă, aflându-mă într-un loc foarte pustiu într-o zi, pe când mergeam pe munte, am văzut un izvor, în jurul căruia erau puse nişte lespezi foarte mari, pentru a face izvorului un fel de jgheab. Şi-atunci mi-am zis în sinea  mea: oare cum au putut oamenii să pună nişte lespezi atât de mari în acel loc şi, mai ales, în felul în care le-au pus, fără să fi avut pe vremea aceea nici un fel de maşinării? Acum că mi-ai spus că erau uriaşi, îmi dau seama că în acea parte a insulei, cu siguranţă că în vremurile de demult au trăit nişte oameni foarte vânjoşi, poate vestiţii Ciclopi”.

          În general darul străvederii şi cel al înaintevederii erau folosite de Părintele Porfirie pentru a educa şi a tămădui sufletele celor ce primeau manifestarea acestor daruri cu credinţă simplă, dar fierbinte.

Toţi oamenii, săraci sau bogaţi, puţin ştiutori de carte, educaţi şi chiar înţelepţi, toţi cei care se duceau la cuviosul părinte pentru a-i mărturisi cele mai adânci dorinţe, jalea şi necazurile, toţi trăiau la un moment dat, pentru o clipă – poate cea mai importantă clipă din viaţa lor -, în spaţiul prezenţei Sfântului duh şi în spaţiul minunii. De aceea, având în vedere faptul că minunea se izbeşte de raţiunea umană, se prea poate ca primele reacţii ale oamenilor să fi fost de mirare amestecată cu admiraţie, urmată de o profundă emoţie, după care erau cuprinşi de o nesfârşită dispoziţie euharistică.

În continuare reproducem câteva fragmente din scrisoarea trimisă de omul de afaceri Z.V. din oraşul Patra, scrisoare datată 4 martie 1993. Din textul acestei scrisori putem înţelege trăirile unui om care a fost binecuvântat să trăiască momente extraordinare, în atmosfera dumnezeiescului Har. Iată ce scrie Z.V.:

„În anul 1991, în octombrie, ducându-mă la Muntele Athos împreună cu doi prieteni,  am reuşit să ne întâlnim cu Părintele Porfirie. Era cu câteva zile înainte de a părăsi această vremelnică viaţă. Călugărul care avea grijă de sfinţia sa, fratele Panaretos, era ca şi noi din Patra, aşa că ne-a îngăduit să intrăm la Părintele Porfirie.

Atunci l-am văzut pe cuviosul părinte prima oară. Auzisem însă că avea darul străvederii.

Fiecare dintre noi trei ştia ce probleme aveau ceilalţi. Aşadar, intrând în chilia părintelui, am văzut un om întins în pat, acoperit cu un cearşaf, ţinându-şi afară doar capul şi mâinile. Primul a intrat un prieten de-al meu, al doilea eu şi al treilea, celălalt prieten. Primul s-a aplecat să ia binecuvântare, iar părintele i-a ţinut puţin mâna. „Cum te cheamă?”, l-a întrebat. Prietenul meu i-a răspuns. „Câţi copii ai?”, l-a întrebat iar. Acela i-a răspuns că are trei copii. „Fete sau băieţi?”. Prietenul meu i-a spus că are doi băieţi şi o fată. În timp ce îi punea aceste întrebări, părintele îi lua pulsul. După ce a tăcut îndelungă vreme, ce părea că e un an, i-a spus: ”Nu te necăji aşa de tare. În doi ani de zile fiica ta se va face bine”, şi apoi începu să îl mângâie pe faţă. Într-adevăr omul acela avea un necaz cu fetiţa lui, iar eu, care ştiam despre ce era vorba, rămăsesem uluit!

         După ce am luat toţi trei binecuvântare de la Părintele Porfirie am ieşit din chilie.

         Când mi-am revenit l-am rugat pe fratele Panaretos să îmi îngăduie să îi spun părintelui că aveam trei probleme ce mă preocupau foarte mult. M-a lăsat să-i vorbesc doar după multe rugăminţi, fiindcă spunea că părintele mai avea de trăit doar câteva zile şi nu voia să fie deranjat. Când am intrat în chilia sa mi-a luat mâna şi ţinând-o într-a sa m-a întrebat cu mă cheamă. I-am răspuns şi apoi i-am explicat că mă neliniştesc nişte probleme din pricina cărora aveam nevoie de sfatul său. Apoi mi-a zis să îi spun problemele una câte una.

         În primul rând era vorba despre faptul că, de mai bine de un an, simţeam o durere în partea stângă, în dreptul inimii şi în spate. La control doctorii nu mi-au găsit nimic. L-am întrebat pe părintele Porfirie din ce pricină simţeam acea durere, iar el mi-a răspuns: „Nu ai nici o boală, dar eşti orgolios şi egoist”.

         În al doilea rând, voiam să am un al doilea copil dar, cu toate eforturile noastre, n-am reuşit timp de trei ani şi jumătate. Aşadar, i-am spus părintelui problema care ne preocupa. Atunci părintele mi-a făcut semnul crucii pe frunte şi mi-a spus: „N-ai grijă. Copilul va veni. Soţia ta va rămâne însărcinată…”. Apoi am luat binecuvântare de la Părintele Porfirie şi am plecat. Eram profund mişcat de dezvăluirile sale şi mă emoţionase faptul că Dumnezeu îmi dăruise şansa de a-l cunoaşte pe acest om sfânt…

         Astăzi când vă scriu – 4 martie 1993 – „problema” de sănătate ce mă preocupa atunci s-a rezolvat de la sine la patru luni de la vizita pe care i-am făcut-o părintelui. De asemenea vreau să vă spun că într-adevăr mi s-a mai născut o fetiţă, care acum are patru luni şi jumătate. Dacă socotim timpul ce s-a scurs din ziua când am luat binecuvântare de la Părintele Porfirie până astăzi, ne putem da seama că acest lucru a fost cu putinţă numai datorită rugăciunilor Părintelui. Vă spun că, în momentul în care soţia mea m-a anunţat că a rămas însărcinată nu ne venea să credem că acest dar ne-a venit atât de repede.

         Domnule profesor, aceste câteva rânduri pe care vi le-am scris despre Părintele Porfirie vă rog să le folosiţi cum credeţi mai bine spre binele şi folosul duhovnicesc al fraţilor noştri.

         Sunt încredinţat de sfinţenia Părintelui Porfirie şi de iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu Cel în Treime”.

 Cu creştinească dragoste, Z.V., Patra

 e. Darul tămăduirii

         Dintre multe daruri ce împodobeau personalitatea Părintelui Porfirie, trebuie să-l amintim şi pe acela al tămăduirii a tot felul de boli. Ca părinte duhovnicesc, Bătrânul avea relaţii personale foarte strânse cu fiii săi duhovniceşti şi astfel le influenţa sufletul, comportamentul şi întreaga fiinţă. În multe cazuri, cu ajutorul Harului, lucra diagnosticând şi tămăduind. Deşi suferea el însuşi de multe boli, niciodată nu L-a rugat pe Domnul să-l vindece. Ba chiar spunea adesea: „Mi-e ruşine. Cum I-aş putea cere aşa ceva lui Hristos?”. Astfel, până la sfârşitul vieţii şi-a dus cu răbdare crucea împovărătoare a bolii, răbdând durerea cu mulţumire. „Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor” (Apocalipsa 13, 10). Totuşi, Domnul a dăruit acestei firi atât de slăbite trupeşte, darul tămăduirii multor neputinţe trupeşti, a unor boli grave şi a tuturor tulburărilor psihice.

         Aşa cum mărturisesc mulţi oameni ce au suferit de diverse boli şi au fost tămăduiţi de Părintele Porfirie, şi chiar şi doctori ce au trăit alături de părintele, fiindu-i fii duhovniceşti, sfinţia sa, cu ajutorul Harului dumnezeiesc, avea putinţa de a pune diagnosticul corect multor bolnavi. Îşi dădea seama repede de existenţa unor boli, al căror diagnostic era greu de stabilit chiar de cei mai pricepuţi doctori, având la dispoziţie cele mai desăvârşite mijloace moderne ale tehnologiei medicale. Reuşea să-şi pună diagnosticul doar aţintindu-şi privirea asupra acelei părţi din trup aflată în suferinţă sau luând pulsul bolnavului sau pulsul mamei acestuia. Cu ajutorul primei metode de diagnosticare, de multe ori părintele a descoperit existenţa cancerului, spunând cu exactitate şi în ce fază se află boala. De asemenea a descoperit existenţa unei tumori maligne (a unui chist) la ovare şi a spus exact care erau dimensiunile acesteia. Cu ajutorul celei de-a doua metode de diagnosticare, adică prin luarea pulsului, din câte ştim, putea să cerceteze toată viaţa unui om, să îi cerceteze arborele genealogic şi programul genetic. Uneori descoperea malformaţii de natură genetică, de a căror existenţă cei bolnavi nu ştiuseră până în clipa în care le spunea părintele. După aceea îi trimetea de urgenţă la doctorii specialişti.

         Din următoarea întâmplare vom înţelegem mai bine capacitatea Părintelui Porfirie de a diagnostica diferite boli. Într-o zi, în primăvara anului 1990, o familie, părinţi şi copii, s-au dus la părintele să ia binecuvântare. Părintele i-a spus mamei să vină ea prima. Când s-a apropiat, ţinând-o de mână şi luându-i pulsul, i-a spus: „Acum să-mi spui încet numele copiilor tăi, unul câte unul.” Când a ajuns la numele fetei sale, pe atunci adolescentă, părintele i-a luat pulsul mai cu luare-aminte, a rămas tăcut o vreme, iar la urmă i-a cerut să îi spună vârsta fetei. În clipa aceea Părintele Porfirie diagnosticase existenţa unei „boli autoimune”, care ar fi fost greu de depistat pe cale medicală şi care nu se manifestase şi de aceea, încă nu afectase sănătatea fetei.

         De atunci, mai precis din clipa în care s-a manifestat boala respectivă, o mulţime de medici, într-un răstimp foarte lung şi cu ajutorul a foarte multe analize de laborator, cu mare greutate au ajuns la diagnosticul ce fusese pus cu atâta uşurinţă de Părintele Porfirie. Astfel, aşa cum se întâmpla întotdeauna în asemenea cazuri, ştiinţa cea plină de osteneală s-a întâlnit încă o dată cu diagnoza cea de Dumnezeu luminată, dăruită de Harul cel dumnezeiesc smeritei, simplei şi totodată atât de înţeleptei, măritei şi dumnezeieştii „experienţe clinice” a Cuviosului Părinte Porfirie.

         Medici greci foarte cunoscuţi respectau şi cinsteau metoda sa de diagnosticare, ce de multe ori salva oamenii, scoţându-i din nevoi. Mulţumită acestui dar al său, Părintele Porfirie prevenea situaţii dureroase, corecta greşelile sau neglijenţele doctorilor, indicând întotdeauna cel mai bun tratament medicamentos.

         În chip deosebit Părintele Porfirie avea grijă de oamenii bolnavi de diferite forme de cancer. Bolnavii de cancer ce făcuseră timp îndelungat chimioterapie, dar fără nici un folos, erau vindecaţi de Părintele Porfirie. Alte boli, nedureroase, erau vindecate prin simpla binecuvântare a mâini sale.

         Din întâmplarea pe care o vom povesti în continuare vom înţelege mai bine, pe cât este omeneşte cu putinţă, până unde lucra acest dar al Părintelui Porfirie de a  diagnostica şi de a tămădui. Este o întâmplare minunată legată de sănătatea maicii Theosemni, stareţa Sfintei Mănăstiri Hrysopighi, din Hania (insula Creta).

         Povestirea ce urmează se bazează pe două surse. Pe de o parte ne-a fost povestită de o persoană de la această Sfântă Mănăstire, iar pe de altă parte am aflat multe lucruri de la persoane apropiate Părintelui Porfirie, care au trăit împreună cu sfinţia sa experienţa tulburătoarei întâmplări ce urmează. După cum bine ştim, Părintele Porfirie avea la evlavie mare şi ţinea foarte mult la Sfânta Mănăstire Hrysopighi (Izvorul de aur). De aceea se ruga necontenit pentru stareţa şi maicile acelei mănăstiri. Aşadar, ori de câte ori apărea vreo problemă la mănăstire, vorbeau cu Sfântul Bătrân şi-i cereau ajutorul.

         Astfel, la un moment dat, stareţa Theosemni a simţit o durere persistentă în abdomen. În data de 30 ianuarie 1986 s-a dus la cuviosul părinte, în Oporos, însoţită de maica Theoxeni, pentru a-i cere sfatul în privinţa sănătăţii sale. Ca întotdeauna, părintele a primit-o cu mare dragoste şi cu bunăvoinţă. I-a ascultat păsul, a aflat amănunte despre durerea pe care o simţea maica stareţă şi, după ce şi-a îndreptat privirea spre partea trupului aflată în suferinţă, a început să pună diagnosticul: „Fiica mea, eşti grav bolnavă. Trebuie să te duci de îndată la un medic specialist. Nu amâna, fiindcă nu ai prea mult timp”.

         Spunând acestea părintele a sunat imediat la cabinetul unuia dintre fiii săi duhovniceşti din Kolonaki. Este vorba despre domnul Ilias Kouroimalis, care mai apoi a fost profesor de gastroenterologie la Universitatea din Creta. La început doctorul a spus că nu o poate primi imediat, din pricină că avea foarte mult de lucru în acea după-amiază dar, fiindcă părintele l-a rugat foarte stăruitor, a acceptat să o examineze în seara aceleiaşi zile. După cum era de aşteptat, diagnosticul a fost acelaşi cu cel stabilit de Părintele Porfirie: „cancer generalizat în cavitatea abdominală”.

         Fiindcă boala se afla în fază avansată şi, prin urmare, situaţia era gravă, s-a hotărât să fie tratată în străinătate. Prin urmare, stareţa a plecat la Londra împreună cu maica Theoxeni. Acolo s-au dus la un specialist care, din cauza numărului mare de bolnavi pe care trebuia să îi trateze în perioada aceea, la început nu a vrut să le primească. Neliniştită, stareţa l-a sunat imediat pe Părintele Porfirie, pentru a-i cere sfatul în legătură cu ce era de făcut mai departe. Atunci părintele i-a spus: „Stăruiţi, fiindcă acest medic, pe lângă faptul că este un medic foarte bun, mai are şi o mare datorie de îndeplinit”. Ele l-au ascultat şi au hotărât să se ducă iar la doctor, deşi în clipa aceea nu au înţeles foarte bine ce vrusese să spună Părintele Porfirie.

         A doua zi s-au dus din nou la doctor şi l-au rugat iar, de această dată prin intermediul unui doctor tânăr din Creta, care în acea perioadă îşi făcea specializarea acolo. Lucrurile s-au schimbat. Îndată ce a aflat că stareţa era din insula creta, doctorul a fost foarte mişcat şi s-a arătat foarte interesat. Ba mai mult, a acceptat imediat să se ocupe de cazul ei, spunându-i că în acest fel are ocazia să se împlinească „o mare datorie”, o datorie morală pe care şi-o asumase în faţa tatălui său. Le-a explicat apoi maicilor că tatăl său luase parte ca soldat britanic la „Bătălia Cretei”, împreună cu trupele aliate. Pe când se retrăgea, călugării cretani l-au salvat ca prin minune şi l-au ascuns. Omul n-a uitat binele pe care i l-au făcut. Aşadar, l-a rugat pe fiul său să împlinească el această obligaţie, dând ajutor medical oricărui om din Creta ce ar veni la el. Aceasta era obligaţia morală pe care acel medic făgăduise să o împlinească. Despre această „mare obligaţie” vorbise Părintele Porfirie cu o zi înainte, luminat fiind de Sfântul Duh.

         Astfel oncologul englez a hotărât că stareţa Theosemni trebuia operată pe 13 februarie 1986. În ziua aceea, la ora opt seara, la Mănăstirea Hrysopighi, s-a făcut priveghere toată noaptea. Tocmai în clipele acelea maica stareţă era operată la Londra.

         La ora patru dimineaţa a sunat telefonul la mănăstire. Era Părintele Porfirie, care voia să le spună maicilor despre operaţie şi să întărească duhovniceşte: „Aţi văzut ce s-a petrecut! O Sfântă Liturghie… şi noi toţi adunaţi acolo! Chiar toţi eram…” Şi, vorbind cu maicile, îndrumat de o lumină interioară, cuviosul părinte prinse a le povesti cum i-a văzut pe toţi rugându-se, pe cei de la Hrysopighi, pe cei de la Oporos, ca şi pe cei ce, aflaţi în faţa sălii de operaţie, se rugau şi ei, în acele clipe de aşteptare plină de nelinişte. I-a văzut pe toţi, şi pe surorile ce parcă se aflau în jurul sălii de operaţie, slujind o sfântă şi supra-lumească Liturghie! A văzut cum se adunaseră acolo rugăciunile tuturor, iar sfinţia sa se bucura urmărindu-le cu ajutorul Harului. Totodată a văzut cum rugăciunile cele fierbinţi străbăteau cerurile, îndreptându-se spre tronul lui Dumnezeu.

         Pe la ora patru şi jumătate, Părintele Porfirie îi dădu telefon Episcopului de Hania şi îi spuse: „Prea Sfinţia voastră, aţi văzut ce s-a întâmplat?”. „Nu, părinte, eu nu pot vedea. Spuneţi-mi sfinţia voastră”, îi răspunse Episcopul. Atunci Părintele Porfirie îi spuse şi lui minunatele lucruri pe care le văzuse: „Prea Sfinţia voastră, în acel ceas ne aflam toţi acolo…”.

         Cu puţin timp înainte de operaţie chirurgul, medic de talie internaţională, spusese cât de gravă era situaţia. Apreciase ştiinţific situaţia, păstrându-şi stăpânirea de sine şi nelăsând nici o urmă de speranţă: „Bolnava nu va trăi”.

         Astăzi, după unsprezece ani, cea care atunci era grav bolnavă, este cu desăvârşire sănătoasă. Iar cele prevăzute ştiinţific, prin iconomia lui Dumnezeu, au fost cu desăvârşire infirmate.

         Probabil acel doctor se va întreba mereu ce s-a întâmplat cu adevărat atunci. În orice caz, aşa cum spunea chiar el, a intervenit ceva nefiresc. S-a petrecut o minune! O minune, am adăuga noi, care continuă să se săvârşească până în ziua de astăzi. O minune ce se săvârşeşte prin Părintele Porfirie, spre slava lui Dumnezeu, Care este „minunat întru toţi sfinţii Săi” (Psalmul 67, 36).

         Cuviosul Părinte, aşa cum am spus mai sus, nutrea o deosebită dragoste şi era foarte apropiat de bolnavii de cancer. Le analiza cu atenţie boala, încerca să le pună diagnosticul şi cerceta atent această cumplită boală a epocii noastre. El însuşi era bolnav de cancer ce i se răspândise în tot organismul. Şi totuşi, după cum spunea el însuşi, reuşise să-şi adoarmă cumplita boală timp de zeci de ani, folosind ca unic medicament rugăciunea neîncetată şi studiul Sfintei Scripturi.

         Odată Părintele Porfirie a stat de vorbă cu o doctoriţă de la Spitalul Singru, despre cancer şi SIDA, exprimându-şi părerea cu privire la aceste boli, părere pe care mai târziu a împărtăşit-o altora: „Am cercetat şi eu cancerul şi am descoperit destule elemente. De obicei se îmbolnăvesc de cancer persoanele stăpânite de confuzie sufletească, oamenii neliniştiţi, cei chinuiţi de diverse întâmplări şi cei supuşi unor presiuni. Când păţeşti ceva şi ţi se spune că ai cancer, trebuie să te încredinţezi cu totul iubirii lui Dumnezeu. Trebuie să te linişteşti, să te calmezi, să iubeşti lumea, să iubeşti totul. Să fii doar iubire şi doxologie a lui Dumnezeu. Atunci ţi se va sfinţi sufletul, când te vei apropia de Dumnezeu şi se va aşterne pacea, sistemul simpatic şi cel parasimpatic, ca şi întregul organism, se va linişti, iar cancerul, chiar dacă nu se va vindeca, cel puţin va rămâne în acel stadiu…

         Dacă ai aflat că eşti bolnav de SIDA, nu trebuie să te întristezi, ci, mai degrabă să fii bucuros. Nu trebuie să-ţi spui că eşti bolnav şi vei muri. În nici un caz! Trebuie să studiezi Sfânta Scriptură. Vei vedea că nu există moarte şi că cine crede în cuvintele lui Dumnezeu nu moare nicicând!

         Să nu refuzi să iei medicamente, dar să încerci să te vindeci prin rugăciune, încredinţându-te cu totul lui Dumnezeu. Ştii cât de puternic eram eu pe vremuri? Puteai să îmi faci operaţie fără anestezie şi suportam durerea cu Harul dumnezeiesc. Acum nu mai am nimic din toate acestea. Într-adevăr, ce mi se întâmplă acum este o ispită”.

         Cu câteva luni înainte de a face ultima călătorie la Sfântul Munte, i-am cerut să ne primească pentru a ne da binecuvântarea sa. Chiar în acele zile primisem din străinătate un aparat de fotografiat automat, de tip nou. Aşadar, l-am rugat pe Bunicuţul să ne îngăduie să îl fotografiem. După ce a stat o vreme pe gânduri, ne-a spus: „Ştiţi, nu prea vreau să fiu fotografiat ca să nu se râdă de mine. Totuşi vă voi lăsa să îmi faceţi o fotografie, căci oricum nu contează. Va fi nevoie de această fotografie. Dar să-mi daţi şi mie câteva fotografii, ca să dau şi altora. Ştiţi, în ultima vreme, cu dumnezeiescul Har se vindecă de cancer tot mai mulţi oameni în Grecia, Canada, Australia şi America. Toţi aceşti oameni îmi cer câte ceva de amintire. Acum voi avea ce să le dau”. Iată cum un sfânt atât de simplu, de-o naivitate copilărească, s-ar putea spune, vorbeşte despre o minune atât de mare de parcă ar vorbi despre o neînsemnată întâmplare zilnică: „Ştiţi. În ultima vreme, cu dumnezeiescul Har, se vindecă de cancer tot mai mulţi oameni…”.

         Apoi şi-a îndreptat pe cap scufia, căpătând o expresie supra-firească. Faţa îi strălucea! Cu crucea în mână, binecuvânta. De atunci îi binecuvintează în fiecare zi pe toţi cei care îl cheamă, privindu-i chipul senin. 

         Această fotografie, prima fotografie făcută cu noul nostru aparat de fotografiat, va rămâne, cred, o fotografie „istorică”. Aceasta este poate cea mai elocventă fotografie a Părintelui Porfirie, care este astăzi, pentru mii de oameni, un sprijin nevăzut, în ceasurile de singurătate şi de încercare. Această fotografie a Părintelui Porfirie este legată de o întâmplare minunată petrecută într-un mare oraş din Macedonia, cam la trei luni după adormirea sa.

         În noaptea de vineri spre sâmbătă, în 22 februarie 1992, doamna Maria I., funcţionară, a suferit un infarct acut şi a fost dusă de urgenţă la unitatea de terapie intensivă a spitalului din oraş. Doctoriţa care se ocupa de tratamentul bolnavei le-a spus colaboratorilor săi să nu îi facă bolnavei injecţia trombolitică ce se face de obicei în astfel de situaţii, fiindcă în zilele acelea bolnava suferea şi de cele femeieşti.

         Doamna Maria era bună prietenă cu maica M., stareţa unei sfinte mănăstiri vestite în acea regiune. Pe de altă parte, stareţa era una dintre fiicele duhovniceşti ale Părintelui Porfirie şi cu câteva zile înainte fusese în Oporos pentru parastasul de patruzeci de zile al Părintelui Porfirie. La întoarcere, adusese puţin ulei din candela ce arde în chilia părintelui şi fotografii de-ale sfinţiei sale, pe care mănăstirea le-a dăruit credincioşilor. Prin intermediul soţului doamnei Maria, maica stareţă i-a trimis puţin ulei şi o fotografie. Femeia le-a primit cu mare emoţie şi le-a pus alături pe noptieră, neştiind cine era cuviosul părinte.

         Veni şi ziua de 26 februarie, într-o miercuri, ziua Sfântului Porfirie al Gazei, când îşi serba ziua şi Părintele Porfirie. Maica stareţă hotărâse ca în ziua aceea, deosebit de dragă părintelui, să îi facă parastas la mănăstirea ei. Aşadar, pe la ora cinci şi jumătate dimineaţa, în timp ce pregătea coliva, se ruga fierbinte lui Dumnezeu pentru vindecarea sorei sale duhovniceşti, Maria, a cărei stare era foarte gravă. Totodată îi cerea ajutorul şi Părintelui Porfirie şi îl ruga cu smerenie şi lacrimi să mijlocească mântuirea ei.

         Chiar în clipa aceea, din penumbra salonului de terapie intensivă se ivi uşor chipul unui preacuvios preot, ce se apropie neauzit de patul Mariei, cea grav bolnavă. Bolnava nu îi distinse prea bine trăsăturile şi se întră de nu cumva cel pe care îl vedea era preotul A., părintele său duhovnicesc. Preotul se apropie şi mai mult de ea şi, surâzând, îi spuse: „Nu sunt părintele pe care îl aştepţi; sunt…”. Bunicuţul şopti un nume, dar ea nu-l putu auzi prea bine. În orice caz, foarte mişcată şi uluită de ce îi spusese acel părinte necunoscut, rămase cu ochii ţintă la el… El îi surâse din nou, atinse uşor marginea de jos a patului, o binecuvântă şi apoi se îndepărtă… Trecu apoi prin faţa paturilor celorlalţi opt bolnavi, îi binecuvântă şi pe aceia, apoi plecă. Părea că nu atingea podeaua, iar mersul semăna mai degrabă cu o plutire uşoară. Nu ieşi pe uşă, ci dispăru, îndreptându-se spre fereastră!

         În clipa aceea Maria simţi că s-a vindecat! Simţi că s-a eliberat de ceva neplăcut, de o presiune interioară. Se simţi ca înainte de boală şi se ridică imediat din pat!

         Această minune s-a petrecut în ziua de miercuri, 26 februarie 1992, a Sfântului Porfirie! La ora 11, făcându-i analizele doamnei Maria s-a constatat că tromboza dispăruse de la sine! Uluită, doctoriţa ce o îngrijea a încercat să afle dacă nu cumva vreunul dintre colaboratorii săi, în ciuda indicaţiilor ei, îi făcuse bolnavei injecţia trombolitică. Toţi au încredinţat-o că nu au încălcat indicaţiile. Astfel au ajuns la concluzia că, ori au greşit când au pus diagnosticul iniţial, ori aveau de a face cu o adevărată minune!

         Acţiunea tămăduitoare a minunatei prezenţe a Părintelui Porfirie nu s-a limitat doar la Maria, ci s-a extins asupra tuturor celorlalţi bolnavi din salonul de terapie intensivă, pe care îi vizitase şi îi binecuvântase în acea dimineaţă. Prin urmare, starea sănătăţii li s-a îmbunătăţit brusc, evoluând în chip „ciudat şi nemaivăzut”, după cum spuneau medicii.

         Vestea acestei minunate şi nemaivăzute întâmplări s-a răspândit cu iuţeală în cercurile medicale şi a fost mult discutată ca şi caz clinic, la un congres de cardiologie desfăşurat după puţin timp la Atena. Acest caz a fost un fapt real, constatat de medici, neputând fi însă abordat, analizat şi cercetat de către avansata ştiinţă modernă, cu mijloacele raţionale.

         Apropiaţii Mariei, pentru a se încredinţa de vindecarea sa, s-au adresat unor medici de la Londra, pentru a supraveghea starea bolnavei, dar şi aceia, uluiţi, au constatat la rândul lor că bolnava se vindecase pe deplin!

         Cu trecerea timpului, această minunată întâmplare a început a se răspândi şi mai mult. Primele informaţii pe care le-am primit despre acest eveniment erau generale şi vagi. Singurul lucru pe care l-am ştiut cu exactitate din prima clipă, a fost locul unde s-a petrecut minunata arătare a cuviosului părinte. Din clipa aceea, dragostea şi respectul pe care le nutream pentru Părintele Porfirie, m-au îndemnat să purced de îndată  la analizarea şi la cercetarea sistematică a acestui eveniment.

         După aproape opt luni, între 24 şi 27 septembrie 1992, mă aflam în vizită la Muntele Athos, unde obişnuiesc să merg în pelerinaj în fiecare an în această perioadă. Voiam să pornesc de la Sfânta Mănăstire Simonopetra. Însă Maica Domnului şi cuviosul părinte au orânduit altfel lucrurile. În dimineaţa zilei de 24 septembrie m-am întâlnit în Uranopolis cu Ioan, Mitropolitul de Sidirokastro, care voia să îl viziteze pe părintele Maxim în Kerasia, unde hirotonea un preot. După ce mi-a spus ce program avea, mi-am schimbat şi eu traseul şi ne-am dus împreună în Kerasia, la părintele Maxim. Înainte însă voiam să trec să mă închin la mormântul Părintelui Porfirie din Kafsokalivia.

         Caiacul ce ne-a dus a ancorat în portul din Kafsokalivia după-amiază. Am pornit-o pe cărare în sus cu totul şapte oameni ce nu ne cunoşteam între noi. Suiam pe sub coamele umbroase ale copacilor, iar în jos marea albastră se pierdea în zare, unindu-se cu cerul. Această nesfârşire întindere albastră-sidefie era marea iubire a Părintelui Porfirie. Erau clipe când privirea ţi se adâncea în acel albastru profund, când gândurile stau împăcate, iar sufletul se însenina.

         La mormântul Părintelui Porfirie am ajuns doar trei din grup. Ceilalţi patru o luaseră înainte. După ce ne-am închinat la mormânt cu emoţie mare, am prins a vorbi despre părintele şi astfel ne-am cunoscut între noi. Unul era domnul K.K., teolog, iar celălalt, domnul K.M., meşteşugar. Amândoi erau din acelaşi oraş cu Maria, doamna care trăise minunea de care am vorbit mai sus, şi îi erau chiar buni prieteni. Domnul K.M. era chiar vecin cu ea.

         Astfel, în chip minunat părintele ne-a adunat înaintea mormântului său, în acel amurg. Părintele i-a adus acolo tocmai pe acei doi oameni care puteau să dea un răspuns întrebărilor mele. Aşadar, cei doi fraţi întru credinţă mi-au dat numărul de telefon al Mariei ca să pot sta de vorbă cu ea. I-am rugat ca, până atunci, să îi transmită din partea mea că aş dori să ne întâlnim pentru a vorbi despre minunata întâmplare pe care o trăise. Am petrecut seara împreună cu cei doi prieteni şi a doua zi ne-am văzut fiecare de drumul său.

         Odată ajuns la Atena, i-am trimis o scrisoare Mariei, punând înăuntru o fotografie a Părintelui porfirie. După cum mi-au spus mai apoi cei doi prieteni ai mei, în tot acest răstimp Maria era chinuită de o mare îndoială, încercând să afle cine putea fi sfântul care a vizitat-o în dimineaţa aceea şi a vindecat-o, salvându-i viaţa. Pe Părintele Porfirie nu-l cunoştea. Voia să creadă, dar glasul îndoielii era încă foarte puternic.

         Într-o seară însă, aşa cum mi s-a spus mai apoi, Maria s-a trezit deodată, auzind o voce care îi spunea: „Mâine vei primi o scrisoare. În plic vei găsi o fotografie. Cel pe care îl vei vedea în fotografie este cel ce te-a vindecat în dimineaţa aceea. Aşadar, de-acum să nu te mai îndoieşti”

         A doua zi dimineaţa, Maria a primit într-adevăr o scrisoare! Era scrisoarea pe care i-o trimisesem cu câteva zile mai înainte, punând în plic fotografia cuviosului părinte. 

f. Darul „înţelegerii” limbilor străine

          Aşa cum am mai spus, în istoria seculară a Bisericii noastre, puţini sunt Sfinţii care au avut atât de multe şi însemnate daruri, ca acelea ce împodobeau personalitatea Părintelui Porfirie.

         Un alt dar al părintelui era acela al înţelegerii limbilor străine. Ştim cu toţii că numele cuviosului părinte, precum şi faima vieţii sale ascetice, se răspândiseră în toată lumea. Astfel, mulţi oameni din diferite ţări, greci, dar şi alte naţionalităţi, veneau la el pentru a-i cere sfatul când întâmpinau probleme grave ce le împovărau sufletul. Alergând astfel la sfatul Părintelui Porfirie, se făceau părtaşi tainei prezenţei Sfântului Duh, prin intermediul acţiunii darurilor părintelui.

Ne-am putea întreba în ce fel comunica Părintele Porfirie cu vizitatorii de altă naţionalitate, de vreme ce, ştim bine, cuviosul părinte nu învăţase nici o limbă străină. Şi totuşi, aşa cum vom vedea, chiar şi în asemenea situaţii, comunicarea era pornită din suflet, profundă şi temeinică.

         Într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o în data de 27 august 1996 maica Theodosia, stareţa Sfintei Mănăstiri Varnakova a Maicii Domnului, din Efpalio, judeţul Dorida, povesteşte o întâmplare legată tocmai de acest dar al Părintelui Porfirie. Această povestire a fost povestită după adormirea părintelui de către unul din fiii săi duhovniceşti, care a văzut şi a auzit cele întâmplate:

         „Odată l-a vizitat pe Părintele Porfirie un oficial irlandez împreună cu interpretul său, pentru a discuta cu sfinţia sa şi pentru a-i cere sfatul într-o problemă gravă ce îl preocupa. Nedorind prezenţa interpretului în timpul discuţiei, Părintele Porfirie întrebă: „La ce ai nevoie de el?”. Interpretul interveni spunând: ”Bine, părinte, dar cum vă veţi înţelege?”. Atunci părintele îi spuse de-a dreptul: „Tu să ieşi afară, că om şti noi cum să ne înţelegem”. Atunci interpretul a plecat şi în chilie au rămas doar părintele şi vizitatorul său. După vreo douăzeci de minute irlandezul ieşi din părintelui, iar interpretul îl întrebă: „Cum v-aţi înţeles?” Irlandezul îi răspunse: „N-a fost nici o greutate, fiindcă părintele ştie irlandeza la perfecţie”.

         Darul acesta îl avea şi Cuviosul Paisie Aghioritul, la care a venit un profesor universitar din Franţa, de la Sorbona, găzduit la Simonopetra, care s-a înţeles cu părintele în acelaşi fel.

          După umila mea părere, în astfel de cazuri, prezenţa Sfântului Duh s-a manifestat în chip „tălmăcitor”, ca să zic. Adică i-a ajutat pe amândoi interlocutorii să înţeleagă fiecare în parte, limba celuilalt, deşi îi era necunoscută. Aş îndrăzni să spun că este vorba despre repetarea unui eveniment unic în istoria Bisericii, dar şi  a civilizaţiei universale, eveniment petrecut în ziua Cinzecimii: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi Apostolii la un loc.. şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer… şi fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau…” (Fapte 2,1-7).

IV

 BĂTRÂNUL PORFIRIE - PĂRINTE DUHOVNICESC ŞI PEDAGOG

Ieromonahul Porfirie (din „Testamentul duhovnicesc”).

Bătrânul Porfirie

         Văzându-l prima dată pe Părintele Porfirie, întins pe pat, în mica sa chilie, aveai senzaţia că păşeşti în altă lume, simţindu-te transportat în lumea străveche a Profeţilor din Vechiul Testament şi în acelaşi timp trăind o stare de pace şi tulburare. Apoi îţi aduceai aminte întâmplări şi scene ca acelea descrise în viaţa Sfântului Antonie, văzând chiar în faţa ta chipul unui Bătrân biblic, al unui „stareţ”, al unui înţelept prin experienţa dobândită şi al unui om binecuvântat cu darul „paternităţii duhovniceşti”.

         Părintele Porfirie era un adevărat părinte duhovnicesc ajuns la o înaltă măsură a duhovniciei. Tocmai de aceea lucra atât ca pedagog cât şi ca sfătuitor al credincioşilor. Metoda pedagogică pe care o aplica se întemeia pe funcţia paternităţii duhovniceşti, fiind vorba, de fapt, de pedagogia Părinţilor Bisericii, aşa cum s-a păstrat până în zilele noastre, în cadrul tradiţiei bisericeşti isihaste şi filocalice.

         Aşa cum am spus mai sus, Cuviosul Simeon Noul Teolog socotea că părintele duhovnicesc este însăşi prezenţa vie a lui Hristos, fiind totodată un om desăvârşit, renăscut întru Hristos şi o vatră a focului celui dumnezeiesc în lume. Părintele duhovnicesc este socotit a fi prototipul pedagogului. Părintele Porfirie a fost şi continuă a fi şi astăzi un sfătuitor exemplar al tinerilor, dar şi al oamenilor de orice vârstă şi, mai ales, al părinţilor.

         Ca părinte duhovnicesc, Bătrânul Porfirie era una dintre persoanele cele mai însemnate din familia duhovnicească a Bisericii creştine, fiind legat de fiii săi duhovniceşti printr-o dumnezeiască legătură părintească. Părintele nutrea faţă de toţi o iubire deplină şi desăvârşită, având deja în sine desăvârşire duhovnicească şi sfinţenie. Prin sfaturi duhovniceşti, adică în chip tainic şi duhovnicesc, îşi ajuta fii duhovniceşti „să se nască” şi „să renască”, prin citirea Evangheliei. În Părintele Porfirie se împlinea cuvântul apostolic: „Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos.” (I Corinteni 4, 15).

         Învăţătura duhovnicească a Părintelui Porfirie este un dar primit de la Sfântul Duh, fiind strâns legat de întreaga personalitate a unui părinte duhovnicesc. În primul rând depinde de maturitatea sa duhovnicească şi emoţională, de „înţelepciunea sa duhovnicească şi pedagogică” şi în mai mică măsură de ceea ce lumea socoteşte a fi experienţa psihologică şi pregătirea în domeniul pedagogiei.

         Într-adevăr, Cuviosul Porfirie era un părinte duhovnicesc şi un învăţător exemplar. Lucrarea sa de învăţător decurgea firesc din darul Sfântului Duh. De aceea era o lucrare tainică, ce nu provenea „din ştiinţa învăţăturii omeneşti”, fiind îndrumată de puterea „înţelepciunii învăţătorului celui lăuntric”.

         Aşa cum am spus mai sus Cuviosul Porfirie avea o personalitate desăvârşită, împodobită de nenumărate calităţi şi virtuţi morale şi duhovniceşti. Cea mai mare dintre virtuţile sale era discernământul. În primul rând Cuviosul Porfirie era un învăţător al discernământului. Arta pedagogică a discernământului era fundamentul de la care pornea în sfătuirea şi îndrumarea sufletelor, lucrând uneori pentru a preîntâmpina, iar alteori pentru a le tămădui rănile. Învăţătura sa este de o forţă uriaşă, putând, după cum remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur, să îmblânzească cele mai răzvrătite suflete.

         Aplicând această pedagogie tainică, părintele îi învăţa, îndruma şi sfătuia pe copii, adolescenţi, tineri şi, mai ales, pe părinţi. Învăţa pe alţii nu doar prin cuvântul, ci şi prin tăcerea sa, adesea fiind de ajuns doar prezenţa părintelui lângă oameni. Niciodată nu formula reguli morale abstracte, ci îşi povăţuia fiii duhovniceşti, având cu ei profunde relaţii interpersonale.

          Aşadar, l-am putea defini ca fiind un pedagog modern a cărui teorie şi practică pedagogică, pornesc de la Părinţii capadocieni, pentru a ajunge la unul din cele mai moderne concepte antropologice şi anume la „educaţia personalizată”. Teoria şi practica sa erau moderne şi eficiente. Şi nici nu puteau fi astfel, de vreme ce erau scăldate de lumina unică a Sfântului Duh. Principiile pe care se baza lucrarea sa sunt principiile      care trebuie să conducă acţiunile oricărui pedagog, sfătuitor, psiholog sau psihoterapeut modern şi , în general, ale oricărui om ce desfăşoară o activitate „clinică” şi care încearcă să-şi înţeleagă semenii.

         Aşa cum am mai spus, cuviosul părinte se învrednicise de tânăr, datorită dumnezeiescului Har, să fie socotit de oameni drept părinte duhovnicesc plin de discernământ, putând astfel să îi ajute în diferite moduri şi prin felurite mijloace. Le asculta problemele cu atenţie, răbdare şi înţelegere, intuindu-le neliniştea. Răspundea cu blândeţe şi bunăvoinţă întrebărilor ce i se puneau. Dojenea, încuraja şi susţinea sufleteşte pe toţi cei descurajaţi. Nu era tulburat de prezenţa împovărătoare sau lipsa de discernământ a unora dintre fiii săi duhovniceşti. Cuvântul lui nu era un simplu cuvânt de comunicare superficială, ci era un cuvânt profund, capabil să povăţuiască sufletele, un cuvânt de comunicare cu sufletele fiilor săi duhovniceşti.

         Cuviosul Părinte Porfirie era desăvârşit curat şi de aceea avea „duh văzător” (Evagrie), ce îl îndruma spre adevărata cunoaştere de sine. Totodată îi îngăduia să cunoască şi să înţeleagă gândurile fiilor săi duhovniceşti ce alergau al el spre a cere povaţă şi îndrumare. Astfel, „văzând şi înţelegând cele ale inimii” (Clement Alexandrinul, „Pedagogul”9,3), Părintele Porfirie citea sufletele celorlalţi ca o carte deschisă. Îşi privea interlocutorul şi privirea sa părea că pătrunde în adâncul sufletului şi al fiinţei aceluia şi că nu îi poate fi ascuns nimic. În clipa aceea interlocutorul părintelui simţea bucurie; pace lăuntrică şi o nesfârşită bucurie.

         Cei ce vorbeau cu Părintele Porfirie nu erau atraşi doar de profunzimea cuvintelor sale ce sfătuiau şi mângâiau totdeauna. Fiii săi duhovniceşti erau atraşi de chipul dumnezeiesc în care vieţuia părintele, precum şi de blândeţea pe care o emana prezenţa sa: „Căci nu numai învăţătura, povaţa şi îndrumarea sfinţilor, ci şi însăşi vederea lor este foarte folositoare şi plăcută” (Ioan Gură de Aur, „Către Acvila şi Priscilla”, om. II, 1, P.G.B. 27, 52).

         Este greu de pătruns şi de înţeles măreţia unor asemenea trăiri. În momentul întâlnirii şi ala comunicării cu fiii săi duhovniceşti, părintele folosea iubirea evanghelică drept mijloc pedagogic de mare eficienţă. Părintele trăia o iubire unică, necondiţionată şi neţărmurită ce se răspândea în jur prin Sfântul Duh, Care era prezent la întâlnire, întărind relaţia interpersonală dintre părintele duhovnicesc şi fiul duhovnicesc. Fiind prin excelenţă un om al iubirii, Părintele Porfirie era plin de dragoste dumnezeiască pe care o revărsa asupra tuturor celor aflaţi în preajma sa. Aşadar, orice om care vorbea cu părintele simţea iradierea acestei iubiri, devenind receptor al nesfârşitei iubiri dumnezeieşti. În acele clipe părea că nu mai există nici un om. În clipele acelea – clipe trăite pentru prima dată – părea că timpul şi viaţa s-au oprit în loc, că a pierit chiar şi amintirea necazurilor şi a morţii. Atunci interlocutorul cuviosului părinte trăia în prezent unicitatea întâlnirii duhovniceşti, de parcă ar fi păstrat doar pentru sine această dragoste pe care i-o arăta „Părintele” său duhovnicesc.

         După ce pregătea această atmosferă prielnică, cuviosul părinte îşi începea lucrarea prin care diagnostica, tămăduia şi sprijinea duhovniceşte. De obicei pornea de la problema concretă care îl preocupa pe interlocutorul său, adică de la punctul de plecare vizibil al chestiunii. Înainta apoi, ajungând la substratul cauzal şi la mobilul comportamental al interlocutorului său. Având puterea să stabilească „diagnostice”, dar şi capacitatea „înţelegerii psihologice”, cum am spune noi astăzi, Bunicuţul încerca să arunce lumină asupra cauzei unei purtări ciudate sau a uni păcat. Încerca în ca măsură fiul său duhovnicesc era pregătit şi era dispus să se pocăiască şi să-şi dezvăluie subconştientul. Totodată încerca să aducă la lumină patologia istoricului său sau al familiei sale.

         După această abordare a problemei concrete, îndrumat întotdeauna de dumnezeiasca lumină a Sfântului Duh „cel ce grăieşte întru el” (Matei 10, 20), părintele cerceta amănunţit toată viaţa celui cu care vorbea. De multe ori părintele duhovnicesc vorbea despre problemele strict personale ale „fiului său”, dezvăluindu-i amănunte ascunse şi chiar necunoscute din viaţa aceluia. Din clipa aceea, fiul duhovnicesc se lăsa cu totul şi necondiţionat în grija părintelui său, cu sufletul larg deschis.

         Părintele izbutea să deschidă astfel sufletele oamenilor, rugându-se neîncetat. Această deschidere era rezultatul rugăciunii, care deschidea sufletele şi mai mult. Astfel sufletele se transformau necontenit într-un pământ însetat, într-un pământ gata să primească sămânţa şi să rodească. Atunci Părintele Porfirie alegea metoda cea mai potrivită persoanei pe care o sfătuia şi o îndruma. Vedem astfel cum părintele duhovnicesc, om cu discernământ, luminat de Harul dumnezeiesc, lucra atât ca pedagog cât şi ca sfătuitor, urmând principiile de bază ale pastoralei pedagogice contemporane. Părintele Porfirie îşi îndruma fiii duhovniceşti, ţinând seama de personalitatea fiecăruia în parte. Socotea că fiecare om în parte este o valoare absolută, o personalitate unică şi irepetabilă. Înţelegea şi respecta caracterul fiecăruia.

         Dumnezeiescul învăţător rezolva astfel fiecare problemă separat, în funcţie de particularităţile sale. Niciodată nu sfătuia doi oameni în acelaşi fel. Dacă era consultat de zece oameni în aceeaşi problemă, dădea zece sfaturi diferite.

         Părintele Porfirie îşi accepta semenii aşa cum erau, cu slăbiciunile şi cu particularităţile lor comportamentale, neîncercând niciodată să îi modeleze după tiparul său. Nu era impresionat de înfăţişarea exterioară a oamenilor şi îndeosebi a tinerilor şi nu reacţiona criticându-i şi respingându-i, din pricina excentricităţii lor exterioare şi a felului lor provocator de a fi. Privea în adâncul sufletului lor, le înţelegea motivele care îi făceau să se comporte astfel, fiindcă ştia că în momentul în care este bine orânduit interiorul unui om, se orânduieşte de al sine şi exteriorul. Aceeaşi cale o urmează de altfel toţi Părinţii Bisericii care îi iubesc pe oameni aşa cum sunt, cu slăbiciunile şi defectele lor, acţionând cu chibzuinţă educativă şi înţelegere psihologică şi folosind metode pedagogice flexibile.

         Întotdeauna când dădea sfaturi altora, cuviosul părinte se ferea de extreme şi exagerări, socotind că nu pot contribuie la evoluţia duhovnicească şi la maturizarea emoţională a tinerilor. Dimpotrivă, metodele şi mijloacele folosite erau moderaţia, iubirea neţărmurită, îngăduinţa chibzuită şi tăcerea, toate acestea atrăgând sufletul tinerilor spre „tămăduire şi trezvie”.

         Vom prezenta în continuare câteva exemple privind felul în care Părintele Porfirie îi sfătuia pe fiii săi duhovniceşti. Cu ani în urmă, pe când însă mai slujea al Policlinica din Atena, într-o zi, pe când mergea prin piaţa Omonia împreună cu două dintre fiicele sale duhovniceşti, văzu venind din faţă o tânără cu înfăţişare provocatoare, purtând o fustă mini, aşa cum era moda. Îndată ce au văzut-o, Părintele Porfirie întrebă:

-         Ei, ce ziceţi? Ce credeţi? E de condamnat oare această fată?

-         Nu, părinte, i-au răspuns fiicele sale duhovniceşti, cunoscându-i convingerile.

-         Bine faceţi că nu o judecaţi, zise părintele. Să nu judecaţi oamenii după aspectul lor exterior. Această fată pe care o vedeţi are un suflet minunat! Are un suflet foarte energic, iar ceea ce face acum, adică felul acesta de a provoca, se datorează puterii sufletului său. Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă această fată L-ar cunoaşte pe Hristos, dacă ar cunoaşte tot ce ştiţi voi. Cu siguranţă ar ajunge foarte departe!”

Astfel sfătuia şi învăţa Părintele Porfirie, îndrumându-i pe toţi fraţii credincioşi, prin fapte şi supraveghere.

         Altă dată doi părinţi evlavioşi (tatăl era inginer, mama educatoare) s-au dus la Părintele Porfirie ca să-i ceară sfatul în privinţa copilului lor, un adolescent foarte neastâmpărat.

-         Părinte, i-au spus, copilul a crescut şi avem mi probleme cu el! Întârzie serile, nu ne ascultă, e obraznic şi frecventează un anturaj prost.

Atunci părintele le-a răspuns:

-         De-acum înainte să tăceţi. Ascundeţi-vă cucernicia ca să nu îl provocaţi. În acest moment el se simte ca şi cum voi aţi fi bine îmbrăcaţi, cu haine de sărbătoare, iar el ar fi „jegos” şi zdrenţăros”. Se simte provocat tocmai de prezenţa voastră „cucernică”, ce îl îndepărtează şi îl întărâtă.

Vom mai da încă un exemplu în ce priveşte felul în care Cuviosul Părinte Porfirie îşi sfătuia fiii duhovniceşti. Cu ani în urmă s-a dus la Părintele Porfirie o tânără credincioasă, absolventă a Universităţii, ca să îi ceară sfatul şi să o îndrume în luarea unei decizii de mare însemnătate pentru viaţa sa. Tânăra hotărâse să se ducă la mănăstire, lucru ce i se părea foarte limpede în acel moment. Părintele Porfirie, deşi nu fusese la ea acasă şi nu îi cunoştea familia, a sfătuit-o astfel:

-         Fiica mea, deocamdată nu o mai provoca pe mama ta punând tot felul de icoane la tine în cameră. Dă jos câteva de pe perete, că nu e nici un bai.

Altă dată, în timpul campaniei electorale din anul 1989, Părintele Porfirie îi telefonă la ora patru dimineaţa uneia dintre fiicele sale duhovniceşti, domnişoarei P.M. Cu ajutorul Harului dumnezeiesc Părintele aflase că în acel moment tânăra avea nevoie de sprijin sufletesc şi duhovnicesc. Aşadar, a început a-i spune:

-         Ştii, astăzi a venit cineva la mine şi mi-a cerut să-i analizez Crezul.

Şi părintele începu să analizeze Crezul la telefon. Vorbi cam o jumătate de oră. Glasul i se schimbase, de parcă vorbea altcineva, aşa cum se întâmpla mereu  când rostea texte sfinte.

         Atunci tânăra a înţeles că acel telefon era o ocazie unică de comunicare duhovnicească şi de împreună rugăciune cu părintele său duhovnicesc.

         Cuviosul Părinte credea că cel mai însemnat sprijin şi ajutor pe care îl poţi da cuiva este următorul: să stai să îl asculţi, când vrea să îţi vorbească despre nevoile şi problemele sale, când vrea să-şi spună păsul, când vrea să-i fii alături ca să nu simtă singurătatea cumplită şi respingerea socială, care împovărează sufletul omului. Îmbrăţişarea părintească plină de dragoste a cuviosului părinte îi cuprindea pe toţi cei îndureraţi, pe cei apăsaţi sufleteşte, care riscau să se prăbuşească. Astfel, părintele duhovnicesc şi fiul său erau două fiinţe unite, două inimi care băteau în acelaşi ritm, care sufereau împreună, care îndurau şi nădăjduiau împreună.

         Părintele Porfirie nu era doar sfătuitorul şi învăţătorul tinerilor. Era totodată părintele duhovnicesc şi îndrumătorul unor grupuri populare mai largi. Călătorea şi vizita sate mici şi îndepărtate despre care ştia, cu ajutorul dumnezeiescului Har, că au nevoie să li se dezvăluie şi să conştientizeze prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor. Astfel, în felul său propriu, printr-o pedagogie practică trezea sufletele oamenilor simpli din regiuni sărace în experienţe duhovniceşti. Prin cuvântul său şi îndeosebi prin acţiunea generoasă a darurilor sale, îi făcea părtaşi tainelor dumnezeiescului Har. Îi ajuta să Îl descopere pe Dumnezeu chiar în viaţa lor smerită şi săracă. Aşa cum făcea pe atunci şi un alt părinte în Peleponez, străbătea satele trezind sufletele oamenilor aflaţi în letargie duhovnicească.

         Într-o înregistrare din iunie 1986, Părintele Porfirie povesteşte – descriind totul în culori vii, aşa cum obişnuia – câteva dintre călătoriile sale misionare şi evenimente tulburătoare ce s-au petrecut cu aproximativ patruzeci de ani în urmă, adică în anul1946.

         Discursul său narativ-educativ trezeşte sentimente ce îndepărtează acţiunea pustiitoare a grijilor pentru traiul de zi cu zi, ne întăresc dorinţa de a ne ruga, transformând astfel lenea zilnică în preocupare pentru slăvirea lui Dumnezeu şi în bucurie a chinuitului nostru suflet.

         Cuviosul părinte povesteşte următoarele: „Într-o dimineaţă, foarte devreme, am luat-o în jos spre biserică. Biserica însă era închisă, fiindcă paracliserul nu o deschisese încă. Aproape de biserică se afla o lăptărie, aşa că m-am dus acolo, aşteptând să vină paracliserul. La ora aceea lăptăria era goală. M-am aşezat la masă cu lăptarul, pe nume Athanasios Bratsios. La un moment dat intră în lăptărie un client şi ceru lapte. În timp ce Thanasis îl servea cu lapte, am băgat de seamă că era foarte supărat. După ce i-a dus laptele, a venit şi s-a aşezat la masa mea. Atunci i-am zis:

-         Thanasis, te văd foarte supărat.

-         Într-adevăr, sunt foarte supărat, fiindcă mi-e soţia bolnavă, zise el.

-         Soţia ta, i-am spus eu, are piatră la rinichiul drept şi, din cauza asta, toată noaptea s-a dus la toaletă. Se ridica, venea înapoi în pat şi apoi iar se ridica. Din cauza durerii nu mai putea sta nici culcată, nici n picioare.

-         Într-adevăr, spuse el, aşa a fost. Iartă-mă, dar eu nu credeam în lucruri de astea, fiind raţionalist. Însă acum că mi-ai spus ce mi-ai spus, mă tot minunez de Harul cel dumnezeiesc! Într-o zi au venit trei arvaniţi dintr-un sat şi aşteptau să vii la biserică, fiindcă voiau să te ia cu ei să le arăţi unde se găsea apa la ei în sat. Eu râdeam văzându-i cum au stat toată ziua, aşteptând şi întrebându-l pe paracliser dacă ai venit. Îmi spuneam că proştii  de arvaniţi aşteaptă de la un biet preot să le găsească apă. Acum însă, Bunicuţule, te rog şi eu să vii în satul meu, fiindcă nu avem apă. Poţi veni? Îţi vom plăti.

-         Nu-mi trebuie bani, Thanasis, i-am zis. Dar va fi greu să vin, fiindcă trebuie să slujesc în biserică şi în fiecare zi mă caută lumea, aşa că nu pot lipsi.

-         Te ducem noi şi apoi te aducem imediat înapoi.

-         Nu pot, i-am spus.

Atunci a plecat. După trei zile vine la mine primarul satului şi îmi spune:

-         Părinte, uite ce am aflat de la Thanasis. Suntem la necaz, aşa că te rugăm să vii şi vei face un mare bine satului, dacă vei veni şi ne vei arăta unde se află apă.

După ce mi-a spus acestea, i-am răspuns:

-         Da, în partea de jos a satului se află o fântână.

-         E adevărat, zise el, dar coborâm foarte mult ca să luăm apă, iar femeile se ostenesc foarte, cărând ulcioarele până acolo jos.

M-au luat aşadar şi m-au dus în satul lor să le găsesc apă. Am trecut prin toate satele Fokidei şi am ajuns în Malandrino, în regiunea Lidoriki. Odată ajuns acolo, mi-au arătat întreg satul Atunci le-am spus:

-         Vedeţi casa aceea albă? Ei bine, mai sus de casă se află un fir de apă.

-         Thanasis, zise primarul, şti cum se numeşte locul acela pe care ni-l arată părintele?

-         Cum? întrebă nedumerit Thanasis.

-         Se numeşte „apa vuitoare”, zise primarul.

-         De ce îi spuneţi aşa? am întrebat eu.

-         Fiindcă se zice că într-o primăvară dormea un cioban acolo şi, în timp ce dormea, a simţit că pe dedesubt trece un fir de apă. A simţit atât de puternic cum trece apa, că le spunea tuturor că în acel loc, sub pământ se află apă. De atunci acel loc s-a numit „la apa vuitoare”. Iată, pe acolo trece apa. Iar satul acesta se numea Braila.

S-au bucurat cu toţii şi mai ales primarul. Atunci le-am zis iar:

-         Oameni buni, ascultaţi-mă. Nu vreau să spuneţi nimănui că aţi adus un preot să vă spună unde se află apă. Nu vreau să afle nimeni. Nu trebuie să afle nimeni că am venit să vă spun unde e apa. Pentru mine e foarte important să nu afle nimeni acest lucru.

Când am ajuns în sat ne-am dus la preot acasă. Thanasis Bratsios a ieşit afară, unde s-a întâlnit cu un domn al cărui nume nu mi-l mai amintesc şi care era de fel din Patra. Era pompier în oraşul Patra, iar soţia sa era din Braila. Fiind vară, venise să îşi petreacă vacanţa la Braila. Aşadar l-au adus la mine pe domnul acela, spunându-mi:

-         El te va duce sus, în locul despre care v-am vorbit, să ne spui de este apă.

Aşadar m-am dus cu el acolo sus şi am marcat cu pietre locul unde se afla apa.

         La întoarcere el mergea înainte şi eu în spate. Drumul era în pantă. Cum mergea aşa, îmi spune:

-         Bunicuţule, Thanasis mi-a spus că te pricepi şi la boli.

-         Nu, nu mă pricep şi mai sunt şi obosit, i-am răspuns.

Auzind acestea a tăcut şi a luat-o înainte. Pe când mergea aşa în faţa mea, mi-am făcut cruce şi m-am uitat la el cu băgare de seamă. Am văzut că avusese tuberculoză în partea stângă a pieptului. Nu-mi mai amintesc cum îl chema, Stavros, Thanasis, poate Iorgos. Nu-mi mai amintesc, dar cred că era unul din numele acestea. L-am oprit aşadar şi, bătându-l pe umărul drept, i-am spus: „Văd că ai fost bolnav în partea stângă”. A fost mulţumit de ce i-am spus, iar chipul îi strălucea de bucurie.

-         Şi ce mai vezi? mă întrebă.

-         Ce să-ţi spun, fiule? Văd o minune, i-am spus.

-         Ce minune? mă întrebă el.

-         Ai avut tuberculoză ani de-a rândul, dar ai făcut tratament şi s-a vindecat cu totul. Îţi pot spune că plămânul drept este mai sănătos ca stângul.

-         Cum aşa? mă întrebă iar.

-         Ei bine, în locul bolnav s-a adunat deasupra un fel de azbest şi a acoperit boala cu totul.

-         Într-adevăr, s-a vindecat cu totul? mă întreabă bucuros.

-         S-a vindecat, iar acum plămânul drept este mai sănătos decât celălalt.

-         Sărut mâna, Bunicuţule, că tare mă mai întrista gândul că sunt tuberculos, zise el.

-         Te-ai vindecat şi nici nu  ţi-ai dat seama?

-         Mi-am dat seama, dar am rămas tot cu gândul că sunt bolnav.

Ne-am dus şi apoi ne-am întors. Se înserase. Am mers toată ziua. Nici nu şti pe ce drum am mers. Nici asfalt, nici nimic. Doar stânci şi gropi. Vai de mine, mă omorâse mersul pe drumul acela. De la zdruncinăturile maşinii toate mă dureau: rinichii, stomacul, intestinele. Vă daţi seama cum am mers cu maşina aceea care nu avea cauciucuri cu aer, ci mergea cu cărbuni. Iar încasatorul cobora întruna ca să amestece cărbunii. În spate avea un fel de butoi, iar maşina se mişca pe baza gazului rezultat din cărbune şi lemne.

         Când am ajuns pe seară, ne-am îndreptat spre casa preotului din sat. Preotul nu era acasă, dar a venit în scurtă vreme. După ce m-a salutat mi-a spus:

-         Părinte Porfirie, Domnul te-a adus în satul nostru. Nici unul dintre săteni nu mai calcă în biserică! Acum slujesc singur şi Vecernia şi Utrenia şi Sfânta Liturghie. Sunt singur cuc. Oamenii nu vin la biserică nici măcar de sărbători! Doar când mai moare careva sau avem vreun parastas, atunci se adună toţi. Dar şti ce s-a întâmplat? Învăţătorul a vorbit la cafenea despre tine.

-         Chiar aşa? l-am întrebat.

-         Da, îmi răspunse.

-         Şi ce ştia învăţătorul? l-am mai întrebat.

-         Ei, i-a zis Thanasis cine eşti. Iar el le-a zis oamenilor: „Oameni buni, a venit aici un om la voi, care ziceţi că nu este Dumnezeu, un om care e aşa şi pe dincolo… Care i-a spus lui Thanasis ce probleme are soţia lui… şi apoi, îndată ce am ajuns la Malandrino, le-a spus şi le-a arătat că în locul numit „apa vuitoare” se găseşte apă, fără să fi cunoscut dinainte ţinutul”.

Aşadar, de îndată lumea a dat năvală în piaţa unde se afla casa preotului. S-a umplut locul de oameni care făceau zarvă mare.

-         Ce facem acum, Părinte? mă întreabă preotul.

-         Spune-le că sunt obosit şi să vină în altă zi. Să plece, că nu mă simt bine. Spune-le că am obosit mergând cu maşina care m-a adus până aici.

De-abia i-a putut clinti de acolo. Seara am rămas la masă la preot acasă. Preotul avea vreo cinci-şase copii şi m-a întrebat:

-         Cum ţi se par copiii?

M-am uitat la copii şi l-am întrebat:

-         Asta vorbeşte?

-         Ştiu şi eu? Tu ce zici? Mă întrebă el.

-         Nu vorbeşte, i-am zis.

-         Bine, nu-mi mai spune nimic.

În timp ce mâncam, părintele m-a luat deoparte şi m-a întrebat:

-         Ce vezi, părinte, legat de acest copil?

-         Copilul, i-am răspuns, este aşa din pântecele mamei sale, unde a avut de sufeerit. Şi i-am povestit tot istoricul bolii.

-         Am fost la toţi medicii şi tot nu vorbeşte. Iar medicii mi-au spus exact ce mi-a spus tu, că este aş din faza embrionară.

Apoi m-am dus la culcare.

         Dimineaţa de tot, nici nu se luminase bine de ziuă, din piaţă se auzea un murmur continuu, de la lumea cea multă ce se adunase. La un moment dat preotul veni la mine şi îmi spuse:

-         Bunicuţule, am aflat ce se întâmplă.

-         Ce? întreb.

-         A venit lumea şi din Amygdalia.

-         Ce e Amygdalia? am mai întrebat eu.

-         Este un sat aflat peste dealul de acolo.

Am ieşit la poartă. Oamenii erau foarte emoţionaţi, iar priveliştea era minunată! Îndată ce m-au văzut, toţi şi-au ridicat mâinile, şi-au început să strige. Atunci a venit şi pompierul de care am spus mai sus. Kostas se numea, acum îmi amintesc. Odată ajuns, mi-a spus:

-         Părinte, vino cu noi să vedem ce-om găsi.

Am pornit aşadar şi-am luat-o pe un drum ce cobora. Soţia sa era împreună cu el. La un moment dat el îmi spuse:

-         Părinte, spune-i ceva.

-         Sunt obosit, nu pot să-i spun nimic, i-am răspuns eu.

Apoi nu mi-au mai vorbit. Eu însă m-am uitat la soţia lui şi am cercetat-o fără ca ei să ştie. Tot mergând, am dat peste un loc unde oamenii culegeau struguri. Atunci Kyr-Kostas zice:

-         Mă duc să iau nişte struguri.

-         Du-te, i-am spus.

După ce a plecat, i-am spus soţiei sale:

-         Vino să-ţi vorbesc. Ştiu că eşti foarte necăjită, din pricină că ai o fobie. Nu te gândeşti decât la lucruri rele. Şi, mai ales, eşti obsedată de gândul că îţi va lua foc casa.

-         Aşa e, îmi răspunse ea. Acesta e gândul ce mă tot chinuie. Uneori plec de acasă, iar la întoarcere mă uit de departe să văd dacă nu cumva iese fum.

Nu mai lungesc vorba. Am sfătuit-o ce să facă şi i-am explicat cum stau lucrurile. Când a venit Kostas, soţia sa îi spuse:

-         Kostas, părintele mi-a spus totul. Minunat lucru!

Înţelegeţi ce simţea. Apoi ne-am văzut de drum, continuând să coborâm. Îndată ce am ajuns la Hania, am zărit două-trei case. De departe am văzut că era adunată multă lume, întocmai cum fusese la Braila. Aşadar, l-am întrebat pe Kostas:

-         Cine sunt oamenii aceştia?

-         Părinte, aceşti oameni s-au adunat din mai multe sate în care, în timpul nopţii, s-a aflat că vei trece pe aici. Aşa că s-au adunat să te vadă.

-         Vai de mine! am spus.

Îndată ce am ajuns jos au sărit toţi pe mine. Unul îmi spuse că vrea să se spovedească. Atunci m-am gândit că poate era nimerit să mergem puţin mai încolo la o moară ca să îi spovedesc pe rând. Apoi m-am răzgândit şi le-am spus că nu pot să îi spovedesc atunci şi că voi veni altă dată. În timp ce stăteam acolo, aşteptând să vină autobuzul din Lidoriki, un sătean mă apucă de rasă, vrând să îmi vorbească.

-         Nu pot vorbi acum cu tine, fiindcă aştept să vină autobuzul, i-am spus.

Atunci îi spuse altuia:

-         Ţine-l pe Bunicuţ şi nu-l lăsa să plece.

Apoi, apucându-mă de braţ, îmi spuse:

-         Hai, vino să-mi arăţi unde se găseşte apă, fiindcă nu am apă.

M-am dus cu el şi i-am arătat unde se găsea apă:

-         Iată, acolo!

-         Nu pricep, zise el. Haide cu mine.

Odată ajunşi acolo i-am spus:

-         Uite, aici e apă.

Într-adevăr, aşa cum am aflat mai târziu, au găsit apă în acel loc, pe care l-au şi numit „izvorul preotului”. Poate astăzi acolo s-a ridicat vreun sat. Ar trebuie să întrebăm dacă există vreun izvor numit „izvorul preotului”. Cine ştie? Tot ce v-am povestit s-a întâmplat acum patruzeci de ani. De nu patruzeci, atunci treizeci şi nouă. Aţi înţeles?

         Între timp, venise autobuzul din Lidoriki şi ne-am suit cu toţii. Deja toată lumea aflase că puteam să găsesc apă. La un moment dat, taxatorul autobuzului a început să mă batjocorească. Nici nu vă pot spune ce mi-a zis tot drumul… Mă zeflemisea întruna, zicându-mi:

-         Spune-ne, aici se găseşte apă? Hai, spune-ne!

Eu, tăcut, mă rugam, aşa că nu m-am tulburat deloc. El însă nu contenea cu batjocura…

-         Ei, părinte, ia spune-ne ce vezi aici?

Lumea râdea şi nu se mai oprea. De unde să ştie ce se petrecuse în sat… Râdeau întruna. De unde să fi ştiut că cei din sat plângeau după mine şi mă cinsteau cu mare evlavie? Aceştia din autobuz erau săteni din Lidoriki. Ei, şi din pricină că erau neştiutori, râdeau. Taxatorul stătea în spatele şoferului şi mă tot batjocorea, iar lumea râdea. Mă întreba dispreţuitor:

-         Ei, părinte, ce vezi acum acolo? Acolo jos se găseşte apă sau nu? Ia zi, ce vezi?

Eu nu ziceam nimic. Am ajuns aşadar la Sfânta Eufimia, iar autobuzul s-a oprit la o cafenea ca să bea oamenii apă. Eu n-am intrat în cafenea, ci m-am dus într-o parte. Am luat-o pe stânga, cum mergi spre Atena. Cu noi era şi o ţesătoare din Sfânta Eufimia, care zicea că nici acolo nu aveau apă. Cum am spus, după ce am coborât din autobuz, eu am luat-o într-o parte, încercând să văd dacă e apă sau nu. La un moment dat se apropie de mine încasatorul şi îmi spune:

-         Plecăm, părinte! După ce te uiţi? După apă?

-         Ia vino încoace, i-am zis. Vino să-ţi spun ceva. Eşti atent?

-         Da, răspunse el, sunt atent.

Arătând spre cele de jos ale trupului său, i-am spus:

-         Acum crezi că te-ai vindecat de boala pe care o aveai acolo?

El s-a înroşit şi mi-a răspuns:

-         Cum ai aflat, Bunicuţule? Iartă-mă pentru felul în are ţi-am vorbit mai înainte. Într-adevăr, ai dreptate. M-am îmbolnăvit de sifilis, iar doctorul mi-a spus că mi-a trecut. Tu ce crezi?

-         Nu ştiu dacă a trecut, i-am răspuns.

-         Oricum, nu mai simt nimic, zise el. Doar că am prins frică de boală.

Plecă apoi în fugă şi-l strigă pe şofer căruia îi spuse:

-         Omul acesta e sfânt, iar eu l-am batjocorit tot drumul. Tare sunt necăjit. Şi mi-a spus şi de ce boală sufăr!

Veni apoi şi şoferul la mine şi mă rugă să îi spun şi lui ceva. I-am zis că nu pot, că nu se face să le spun. Apoi m-au întrebat unde locuiesc şi, după o vreme, au venit şi m-au vizitat. Asta e tot. Nu ştiu ce-aş mai putea spune.

În orice caz, trebuie să vă spun că taxatorul începuse să tremure de frică, auzind ce îi spuneam. Cum să vă explic? Omul începe să se cutremure când îi vorbeşti despre bolile de care suferă, despre starea în care se află şi despre multe altele.

Am avut parte în viaţa mea de multe asemenea întâmplări ca cele povestite mai înainte. Toată viaţa mi-a fost plină de astfel de întâmplări. Atât de multe au fost, că nici nu mi le amintesc pe toate…

Ei, toate astea vi le-am povestit ca să Îl slăvim pe Dumnezeu…”.

Părintele Porfirie îndrăgea familia, socotind-o una dintre cele mai însemnate forme ale existenţei umane. Era încredinţat că nucleul personalităţii umane se clădeşte – bine sau rău – în sânul familiei. De aceea, toată viaţa a păstorit şi a sfătuit nenumărate familii, cu multă dragoste.

         Era interesat îndeosebi de relaţiile personale profunde stabilite în sânul familiei, între cei doi soţi. Credea în rolul deosebit pe care îl avea „dialogul iubitor” între cei doi părinţi, în tandreţea relaţiilor şi în exprimarea sensibilităţii dintre soţi.

         De asemenea acorda mare atenţie cazurilor unor copii „rătăciţi”, cum îi numea în chip grăitor. Era vorba despre copii cu diverse probleme psihologice, care erau rezultatul unei atmosfere familiale tensionate din pricina relaţiilor agresive dintre părinţi. Vorbea despre „copii rătăciţi”, dar şi despre „părinţi rătăciţi”. Spunea că problemele copiilor apar chiar din faza de sarcină, perioadă în care mama copilului nu a avut grijă să trăiască liniştit, cu sufletul împăcat şi în rugăciune. Părintele obişnuia să spună: „Mama începe să îşi educe copilul chiar din clipa în care acesta se află în pântecele ei, prin trăirile sale sufleteşti (pedagogie prenatală de îmbunătăţire).

         În asemenea cazuri în care copiii aveau probleme de natură organică sau psihologică, Părintele Porfirie se străduia, cu nesfârşita dragoste ce îl caracteriza, să fie alături de familia respectivă. De obicei începea cu diagnoza problemelor.

         Cazul pe care îl descriu în continuare cred că ne ajută să înţelegem interesul părintelui şi eforturile sale pentru rezolvarea diferitelor probleme. În anul 1988 aveam un student la Facultatea de Teologie, un băiat drăguţ, demn de afecţiune, pe nume Iorgos R., din Mesolonghi. La un moment dat tânărul a început să-şi piardă echilibrul când mergea. Astfel a început să se manifeste boala de care suferea, o boală gravă, distrofia musculară. Este o boală evolutivă a sistemului muscular, de obicei de natură ereditară, ducând la distrugerea treptată a ţesutului muscular. Boala a evoluat lent şi încet-încet, Iorgos nu s-a mai putut deplasa decât într-un scaun cu rotile. Mama tânărului, Irini, şi tatăl său erau cei cel duceau la facultate. Deodată tatăl lui Iorgos s-a îmbolnăvit de cancer la creier şi, în scurt timp, a murit. Astfel, toate problemele familiei care, aşa cum am aflat mai apoi, erau destul de numeroase, au căzut pe umerii doamnei Irini. Acasă mai avea un copil, pe nume Nectarie, care şi el se afla într-un scaun cu rotile, suferind de aceeaşi boală. Cu toate acestea, când ne-am dus să îi vizităm, atmosfera ce domnea în casă era una de linişte şi de împăcare. Locul era tihnit, pe pereţi erau agăţate icoane, iar cei ai casei, cu surâsul lor blând, făceau să fie şi mai simţită prezenţa Sfântului Duh. Într-adevăr, acei oameni erau iubiţi de Dumnezeu!

         Părintele Porfirie cunoştea toată familia şi ţinea foarte mult atât la doamna Irini, cât şi la copii. Suferea împreună cu ei şi încerca în toate chipurile să le aline durerea. Noaptea, de obicei pe la orele două sau trei, adică în ceasurile de adâncă singurătate, când durerea apăsă sufletele oamenilor şi când Irini simţea cum îşi pierde răbdarea, Părintele Porfirie îi dădea telefon, pentru a o întări. Doamna Irini ne-a spus că în clipele de deznădejde, simţea căldura Sfântului Duh revărsându-se din cuvântul încurajator al părintelui. Bunicuţul cunoştea foarte bine situaţia familiei. Şi, chiar când doamna Irini s-a dus prima oară la sfinţia sa, părintele i-a vorbit despre boala copiilor, descriindu-i cauzele bolii. După procedura de diagnosticare, pe care am descris-o mai sus, adică luându-i pulsul doamnei Irini, i-a spus: „În perioada în care ai fost însărcinată, în casă domnea o atmosferă tensionată. Din pricină că organismul tău era sensibil la cele tensiuni, embrionul era afectat”.

         Trebuie spus că doamna Irini s-a dus şi în Elveţia la doctori care erau de părere că era vorba despre modificări ale fătului.

         Corecta educare şi creştere a copiilor în cadrul familiei deţinea un loc însemnat în activitatea Părintelui Porfirie, mai ale când îşi povăţuia fiii duhovniceşti. Când unii părinţi îl întrebau: <<Ce să ne facem, părinte, cu copilul nostru care este şovăielnic şi mai are şi tot felul de fobii?>>, părintele le spunea:

-         Voi purtaţi întreaga răspundere pentru starea lui. Din pricina relaţiilor proaste dintre voi doi, chiar din vremea când se afla în pântecele maicii sale i-aţi provocat toate aceste traume psihice şi toate problemele psihologice pe care acum trebuie să le îndure.

De asemenea, Părintele Porfire spunea adesea:

         „Sfinţenia părinţilor contribuie la mântuirea copiilor. Într-un singur fel putem face să nu avem probleme cu copiii noştri, şi anume prin sfinţenie! Deveniţi toţi sfinţi şi nu veţi mai avea nici p problemă cu copiii voştri… Acest lucru îl veţi izbândi lesne în momentul în care va veni Harul cel dumnezeiesc. Dar cum vine Harul cel dumnezeiesc? Vine când ne smerim şi ne rugăm. Iar rugăciunea trebuie să fie simplă şi curată, căci dacă ne rugăm cu credinţă şi răbdare, nu se poate să nu primim răspuns”.

         Referindu-se la metodele şi mijloacele pe care părinţii ar trebui să le folosească în educarea propriilor copii, Părintele Porfirie, ca un pedagog înţelept ce era, spunea: „Nu vă purtaţi cu copiii în chip silnic. De obicei slăbiciunile copiilor îşi au izvorul în comportamentul părinţilor, care îşi silesc copiii, din dragoste desigur, care însă este doar o simplă dragoste omenească. Când vreţi să le spuneţi ceva copiilor voştri, spuneţi-le prin rugăciunea pe care o faceţi. Copiii nu ascultă de cele pe care le aud, decât atunci când îi luminează Harul dumnezeiesc. Abia atunci ascultă ce vrem să le spunem. Când vreţi să-i spuneţi ceva copilului vostru, mai bine spuneţi-i întâi Maicii Domnului, şi ea va lucra. Iar rugăciunea voastră se va face suflare dătătoare de viaţă, mângâiere duhovnicească, ce îl va cuprinde cu îmbrăţişarea sa, atrăgându-l”.

         Cuviosul Porfirie credea în valoarea pe care o are rugăciunea în viaţa duhovnicească a oamenilor şi îi povăţuia pe fiii săi duhovniceşti în ce fel să se roage:

-         Să te rogi simplu de tot, cu smerenie, cu suflet curat fără să aştepţi răspunsul lui Dumnezeu, Să nu-ţi trebuiască să vezi mâna Sa sau chipul Său sau lumina Sa. Nimic din toate acestea. Doar să crezi că în timp ce I te adresezi lui Dumnezeu, chiar vorbeşti cu Dumnezeu.

Toate aceste poveţe şi îndemnuri ale Părintelui Porfirie sunt în deplină concordanţă cu teoriile moderne ale psihopedagogiei în ce priveşte funcţia familiei ca sistem psihosocial. În cadrul acestui sistem, relaţiile dintre părinţi, dinamica şi autoreglarea sistemului familial, rolul pozitiv sau negativ al părinţilor, toate acestea afectează psihismul fiecărui membru al familiei. Îndeosebi influenţează universul afectiv al copiilor mici şi al adolescenţilor, a căror personalitate o marchează definitiv emoţional, fie cu pecetea vieţii dăruite şi a nădejdii, fie – lucru mai întâlnit astăzi – cu pecetea deznădejdii, a distrugerii sufleteşti şi a morţii. Astfel familia se transformă din celulă a vieţii într-o vatră a morţii.

         Astăzi susţinătorii „terapiei familiale” consideră că pentru a vindeca o anumită persoană, trebuie să modificăm relaţiile şi atitudinile existente între membrii familiei acelei persoane, întocmai cum sfătuia şi Părintele Porfirie. Şi încă, „pentru a schimba lumea, trebuie să schimbăm familia” (V. Satir).

         Cuviosul Părinte Porfirie nu era doar un învăţător al Evangheliei, pedagog al tinerilor şi sfătuitor al familiilor luminat de Harul dumnezeiesc. Era, pe lângă toate acestea, o fire sensibilă, delicată şi poetică. Îl mişca frumuseţea naturii, iubind deopotrivă păsările şi florile. Îi plăcea să se trezească dimineţile ca să privească soarele răsărind din mare. Petrecea mult timp, fie iarnă, fie vară, în regiunea Ahladeri, lângă Paraclisul Sfântului Antonie, în Evvia. Stătea acolo privind marea, în rugăciune şi meditaţie. Adesea spunea: „Ieşeam în zori de zi, să privesc Marea Egee şi să-i simt mireasma…”La fel se plimba în zori un alt sfânt, Cuviosul Filotei Zervakos, în Thapsana, în insula Paros.

         Referindu-se la fire sa poetică, Părintele Porfirie obişnuia să spună: „Hristos nu vrea lângă El oameni grosolani, ci delicaţi… Sfinţii sunt poeţi… Într-adevăr, câtă poezie este în înfăţişarea, în învăţătura şi în lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe marea Tiberiadei!”. Şi sfătuia: „Citiţi Psaltirea, căci îndulceşte sufletul”. Alteori îşi povăţuia fiii duhovniceşti, spunându-le: „Iubiţi natura şi treziţi-vă de dimineaţă ca să-l vedeţi pe soarele-rege ivindu-se purpuriu din valuri”. De asemenea îi îndemna să stea pe malul mării, cugetând, rugându-se, ascultând glasurile tainice ale naturii, liniştindu-se. Să facă excursii, să suie pe munte, să privească cerul înstelat, să se bucure primăvara de frumuseţea ţarinilor, a florilor, a copacilor, şi iarna, de zăpadă. Părintele Porfirie era convins că acest fel de sensibilitate contribuie la maturizarea duhovnicească şi sufletească a omului, fiind începutul unei comuniuni mai profunde cu Dumnezeu şi totodată începutul unei doxologii închinate nesfârşitei Sale măreţii.

         Acest rodnic proces educativ pe care l-am descris mai sus, constituie o minune de neînţeles pentru raţiunea umană, fiind o lucrare ce a salvat şi a insuflat viaţă mai ales oamenilor tineri de pretutindeni. Părintele Porfirie vieţuia, aşa cum am mai spus, în spaţiul minunii. Toată lucrarea sa era o smerită afierosire lui Dumnezeu şi semenilor săi. Toată viaţa, ca om s-a dat cu totul lui Dumnezeu, cu desăvârşită smerenie, ascultare şi nesfârşită dragoste. A fost un părinte al dragostei, care „a chemat” Harul dumnezeiesc prin sfânta sa vieţuire, tocmai fiindcă trăia în chip euharistic durerea, dând slavă lui Dumnezeu pentru neputinţele pe care le îndura. De aceea Domnul l-a şi învrednicit să trăiască în acest spaţiu infinit al minunii şi să fie părtaş la „înnoirea” sufletelor, prin suflarea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, prin „puterea Sfântului Duh, prin care se arată celor vrednici Împărăţia lui Dumnezeu” (Sfântul Grigore Palama, <<Două omilii la Cuvioasa Schimbare la Faţă a Domnului…>>, Patrologia Greacă, vol.151).

         Încheind aici aceste scurte însemnări, am putea la rându-ne, urmând pilda antropologiei pedagogice a Sfântului Ioan Gură de Aur, să ajungem la următoarea concluzie: „Acesta este sufletul Cuviosului Părinte Porfirie: iubitor, ocrotitor, arătând mare dragoste şi părintească bunăvoinţă, biruind iubirea firii şi învingând necazurile toate, cu ajutorul Sfântului Duh şi al dumnezeiescului Har” (cf. Ioan Gură de Aur, Omilia la II Timotei 3,1: „Şi aceasta să ştii că în zilele din urmă, vor veni zile grele”, 3, P.G.B. 27, 620).

„Între noi nu e nici o distanţă”

(Părintele Porfirie)

         S-a spus că astăzi, când fiinţe sfinte, contemporane nouă, precum părinţii noştri duhovniceşti Porfirie, Paisie, Iacob, Sofronie, Epifanie au adormit în Domnul, părăsind această viaţă, suntem mai săraci.

         Cred că dimpotrivă, suntem mai bogaţi şi mai fericiţi, fiindcă aceşti sfinţi, eliberaţi de limitele trupeşti şi de dependenţa biologică, continuă a se afla printre noi, însoţindu-ne paşii în viaţă. Însă, aşa cum e şi firesc, noi suntem aceia care nu le putem simţi şi nu le putem trăi prezenţa duhovnicească, tocmai din pricina neputinţei simţurilor şi a percepţiilor noastre.

         Odată când m-am dus la Părintele Porfirie i-am spus: „Părinte, să vă gândiţi mereu la noi şi să vă rugaţi pentru noi, căci avem mare nevoie. Îndeosebi să vă gândiţi la noi în ceasurile nopţii, când se stinge zgomotul vieţii şi când încercăm să comunicăm cu noi înşine şi cu Dumnezeu”. Auzind acestea, părintele mi-a răspuns: Între noi nu e nici o distanţă. Când voi pleca din această viaţă va fi mai bine, fiindcă voi fi mereu alături de voi când mă veţi chema”. Într-adevăr, în fiece clipă simt lângă mine prezenţa cuviosului părinte. Simt cum Părintele Porfirie se află lângă mine. El continuă a fi viu, uşurându-ne de greutăţile de zi cu zi. Ne vorbeşte prin cuvintele şi faptele semenilor noştri, în toate clipele de bucurie ca şi în ceasurile grele. Ne vorbeşte prin tăcerea sa.

          „Între noi nu e nici o distanţă”! Acesta este cuvântul mângâietor pe care ni-l spun cetele sfinţilor contemporani nouă, celor „osteniţi şi împovăraţi”, oamenilor singuri, oamenilor ce suferă şi plâng, care nu au a le dărui decât lacrimile.  

         Sfinţii trăiesc! Ei sunt lângă noi, sunt prietenii noştri ce ne întind mâna. Vom şti oare să le răspundem?

         Într-o seară, în aprilie 1996, după ce am vorbit la postul de radio al Bisericii din Piure despre viaţa şi lucrarea Părintelui Porfirie, am primit un telefon. Era o tânără din Nea Smirni, care de ani buni se află imobilizată într-un scaun cu rotile, fiind bolnavă de scleroză în plăci. Se numea Soula şi ţinea foarte mult la Părintele Porfirie. Ascultase emisiunea şi fusese mişcată de faptul că spusesem: „Sfinţii trăiesc! Sunt printre noi, fiindu-ne mereu aproape”. Din seara aceea Soula ţine mereu lângă pat un scaun gol pentru sfinţii de care vorbeam şi o ceartă pe mama sa ori de câte ori îşi pune acolo hainele.

         Soula aşteaptă spunând: „Cu siguranţă Părintele Porfirie va veni într-o seară să se aşeze pe acest scaun”!

         „Aceasta este puterea sfinţilor, a celor ce trăiesc şi a celor ce s-au săvârşit!”

         „Cu adevărat foarte mari sunt mângâierea şi alinarea ce le dobândesc toţi oamenii ce aleargă la mormintele acestor sfinţi!”. (Sfântul Ioan Gură de Aur).